Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Le Monde din 15 decembrie 1989 scria despre luarea de poziţie de la Paris a fiicei disidentei române Doina Cornea. Mesajul era adresat mai ales preşedintelui francez în sensul boicotării schimburilor economice cu România.
"Doar printr-o voinţă concertată a întregii Europe vom reuşi", a declarat miercuri, 13 decembrie, la Paris, doamna Ariadna Combes, fiica disidentei române Doina Cornea, care a început o a doua grevă a foamei în oraşul Cluj.
Doamna Combes, care se adresa în special domnului François Mitterrand, preşedinte în exerciţiu al Consiliului Comunităţii europene, cere "boicotarea exporturilor României către Occident". "Este de datoria Franţei, a adăugat ea, să convingă celelalte ţări democratice, printre care Statele Unite, ţările europene şi Uniunea Sovietică, să facă tot ce le stă în putinţă pentru a-l îndepărta pe Ceauşescu."
Scriitorul disident Mircea Dinescu, cu domiciliul forţat din martie 1989, a propus, într-un articol pe care l-a trimis clandestin publicaţiei Frankfurter Allegmeine Zeitung, ca scriitorii români să facă "o grevă generală", pentru a atenţiona asupra opoziţiei faţă de regim. Dinescu regretă că URSS-ul nu susţine disidenţa din România. "Domnul Gorbaciov priveşte România cu ochelarii negri ai generalului Jaruzelski", a declarat el. Dinescu critică dur şi Biserica română, formată în mare parte din "sidicalişti în sutană".
NEFERICIREA ROMÂNEASCĂ
Tot în Le Monde din 15 decembrie 1989, Reichmann Edgar făcea o prezentare a scriitorilor români care, fără a fi neapărat disidenţi în sensul propriu al termenului, au denunţat realităţile României lui Ceauşescu.
"Teatrul absurdului, ilustrat de Ionescu şi Jarry, este mai puţin absurd decât ar părea; realitatea începe să-i semene. Piesa de teatru care se joacă zilele astea în ţara lui regelui Ubu, Nicolae Ceauşescu, impostor sinistru şi monarh proletar, reînvie o mitologie de mult apusă în Occidentul cel confortabil, şi anume aceea a omului în luptă cu un sistem care nu poate să-i răspundă cerinţelor, nici să-i satisfacă nevoile primare, adică a omului adâncit într-un univers tragic şi aberant, universul dictaturii absolute. România sceptică, veselă şi disperată ni i-a dat pe Brâncuşi, Cioran, Ionescu şi Tzara. O lume întreagă este stupefiată, de la Vest la Est, cum de a putut această ţară să ajungă aici, cum va ieşi din acest coşmar şi cum va ajunge la un liman care să o aducă mai aproape de lumea reală? Trei dintre scriitorii săi, Bujor Nedecovici, Petru Dumitriu şi Ilie Constantin, au preferat exilul, cu îndoielile şi inconfortul lui, în locul certitudinilor unei puteri care se încăpăţânează să dureze. Ei răspund azi, fiecare în versiunea lui (romanul-metaforă, confesiunea, poveştile), acestor întrebări.
Laureat al premiului Libertăţii în 1986 şi colaborator la revista Esprit, Bujor Nedelcovici, născut în 1936, trăieşte de doi ani în Franţa. Unul din cele mai bune romane ale sale, publicat acum câţiva ani la Bucureşti, adaptat ca scenariu de film dar imediat interzis, a fost tradus în franceză de Alain Paruit. În timp ce îl scria, Nedelcovici nu era un autor disident, încă nu alesese denunţarea unui regim inuman.
Printre altele, pe vremea când se petrecea acţiunea romanului - sfârşitul anilor '60 -, România beneficia încă, în ciuda necazurilor obişnuite în societăţile totalitare, de o oarecare bunăstare, de o libertate relativă. Stăpânind tehnica suspansului, romancierul ne propune o ficţiune pe mai multe niveluri: metafora care pune în discuţie realitatea puterii, meditaţie asupra creării operei literare, în fine intriga poliţistă cu peripeţii surprinzătoare.
Doi bărbaţi şi o femeie din nomenclatură, Theodor, chirurg celebru însetat de putere, amanta lui Cristina şi fitefan, prietenul lor, autor în căutarea personajelor sale, îşi petrec vacanţa la malul Mării Negre. Dispariţia lucrurilor lor de pe plajă, moartea unui copil, îi aduc faţă în faţa cu Vasile, un zidar taciturn şi presupus hoţ. Theodor îl dă pe mâna poliţiei locale. Nu-l văzuse el aplecat peste sacoşele lor de plajă? Mărturiile turiştilor nu confirmaseră oare bănuielile sale? Totuşi, fiecare dintre cei aflaţi la locul crimei, se afla în acel monent în alt loc; de aceea, imaginea a fost percepută diferit de fiecare şi adesea inerţia privirii a creat iluzia unei realităţi trăite. "Trebuie, spune unul dintre martori, să distingem între ceea ce gândim noi că există şi ceea ce există cu adevărat." Şi astfel, îndoiala lui Ştefan, care şi-a găsit subiectul şi personajele carţii sale, dar şi îndoilelile Cristinei, se instalează în mintea cititorului. Realitatea se conformează oare percepţiilor noastre? Este cu adevărat vinovat Vasile? Autorul nu ne va spune niciodată!
BURGHEZUL ROŞU ŞI PROLETARUL
Totodată sunt două lumi care se înfruntă în carte, zidarul, după toate aparenţele nevinovat, simbolul unei populaţii oprimate, şi Theodor, burghezul roşu, care nu ezită să-l tortureze în virtutea unor certitudini la fel de fragile ca acelea pe care se bazează mecanismul tiraniei. Dar acest teatru de lumini şi umbre pe nisip îi poartă pe Ştefan spre un deznodământ violent şi fatal, al romancierului demiurg. Să sperăm că asta nu prefigurează singura cale posibilă pentru România în suferinţă.
Mărturia lui Petru Dumitriu, mai în vârstă cu 10 ani decât Nedelcovici, se situează la un altfel de nivel al sensibilităţii. În acest text autobiografic, sfâşietor şi sincer, este vorba de eterna ceartă dintre om şi diavol; nu se termină întotdeauna în favoarea celui dintâi. Este parcursul presărat cu capcane şi ambuscade ale unui preot, întocmai ca acela care îşi atrăgea odinioară mânia lui Julien Benda. Sigur, încă de la începutul anilor '60, când părăseşte infernul stalinian, Dumitriu, cu opera majoră "Incognito" scrisă direct în limba franceză (românii sunt poporul cel mai francofon din sud-estul Europei), se impune în maniera lui Soljeniţin, ca un mare scriitor, martor al acestor timpuri de dispreţ care îi sufocă încă pe românii oprimaţi: viziune lucidă, bucurie a scrisului ieşită din comun, dublată în toate cărţile sale despre România de o mărturie şoptită a unei conştiinţe vinovate, pentru că în timpul obsedantului deceniu (1947-1957) în care s-a instalat comunismul, romancierul a fost, şi nu a ascuns niciodată asta, unul dintre cei mai zeloşi lăudători ai săi.
FORŢA SENINĂ A REGRETELOR
În timp ce Soljeniţin era prizonier al Gulagului, Dumitriu cânta "meritele pedagogice" ale insulei blestemate. În ciuda schimbării sale, în ciuda talentului său, sau tocmai pentru că avea prea mult talent, greşeala nu i-a fost niciodată iertată. În acest text, salvat de o credinţă care transcende toate celelalte feluri de credinţă, salvat şi de propria sa cădere în prăpastie, se ridică şi ne face şi pe noi să ne ridicăm spre tărâmurile misterioase ale sacrului. La capătul unei călătorii de la regret la spovedanie adevărată, la înfrângerea răului, la fericirea regăsită, Dumitriu ne ajută să descifrăm şi să înţelegem nefericirea românilor. Căci, în ţara gărzilor de fier, absenţa istorică a unei stângi democrate, a unei intelectualităţi dure, a unei biserici inatacabile, capabilă sa atace puterea (forţe care sunt prezente în Ungaria, Polonia, Cehoslovacia şi chiar în Bulgaria), zădărniceşte contestarea masivă şi organizată în ultimul bastion al stalinismului european.
O mulţime de preoţi veleitari şi laşi şi-au pus geniul în serviciul autorităţii. Ce să faci într-o ţară mică şi ocupată când nu ştii să faci altceva decât să gândeşti şi să scrii, atunci când frica şi foamea te apasă, se întreabă Dumitriu. Bineînţeles că au existat şi martiri, dar puţini au fost cei care au încercat să-i urmeze. Victime ale intrigilor bizantine, atât de bine descrise de autor, cei care îşi exprimau cea mai mică îndoială erau imediat reduşi la tăcere, ameninţaţi cu pierderea slujbei sau a libertăţii. Cei care aveau 30-40 de ani la începutul anilor '50 au fost împinşi de frică pe calea trădării. Alţii, precum autorul însuşi, au ales să fugă în exil. Trebuie citită marturisirea lui Petru Dumitriu, este o reglare de conturi cu el însuşi, dar şi strigătul unei uriaşe speranţe.
Citește pe Antena3.ro
