x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Apelul unei disidente pentru o acţiune europeană

0
15 Dec 2009 - 00:00
Apelul unei disidente pentru o acţiune europeană /Jurnalul Naţional


Le Monde din 15 decembrie 1989 scria despre luarea de poziţie de la Paris a fiicei disidentei române Doina Cornea. Mesajul era adresat mai ales preşedintelui francez în sensul boicotării schimburilor economice cu România.
"Doar printr-o voinţă concertată a întregii Europe vom reuşi", a declarat miercuri, 13 decembrie, la Paris, doamna Ariadna Combes, fiica disidentei române Doina Cornea, care a început o a doua grevă a foamei în oraşul Cluj.

Doamna Combes, care se adresa în special domnului François Mitterrand, preşedinte în exerciţiu al Consiliului Comunităţii europene, cere "boicotarea exporturilor României către Occident". "Este de datoria Fran­­ţei, a adăugat ea, să convingă celelalte ţări democratice, printre care Statele Unite, ţările europene şi Uniunea Sovietică, să facă tot ce le stă în putinţă pentru a-l îndepărta pe Ceauşescu."

Scriitorul disident Mircea Dinescu, cu domiciliul forţat din martie 1989, a propus, într-un articol pe care l-a trimis clandestin publicaţiei Frankfurter Allegmeine Zeitung, ca scri­itorii români să facă "o grevă ge­nerală", pentru a atenţiona asu­pra opo­ziţiei faţă de regim. Dinescu re­gretă că URSS-ul nu susţine disi­denţa din România. "Domnul Gorbaciov priveşte România cu oche­larii negri ai generalului Jaru­zelski", a declarat el. Dinescu critică dur şi Biserica română, formată în ma­re parte din "sidicalişti în sutană".


NEFERICIREA ROMÂNEASCĂ
Tot în Le Monde din 15 decembrie 1989,  Reichmann Edgar făcea o prezentare a scriitorilor români care, fără a fi neapărat disidenţi în sensul propriu al termenului, au denunţat realităţile României lui Ceauşescu.

"Teatrul absurdului, ilustrat de Ionescu şi Jarry, este mai puţin absurd decât ar părea; realitatea începe să-i semene. Piesa de teatru care se joacă zilele astea în ţara lui regelui Ubu, Nicolae Ceauşescu, impostor sinistru şi monarh proletar, reînvie o mitologie de mult apusă în Occidentul cel confortabil, şi anume aceea a omului în luptă cu un sistem care nu poate să-i răs­pun­dă cerinţelor, nici să-i satisfacă ne­voi­le primare, adică a omului adân­cit într-un univers tragic şi aberant, universul dictaturii absolute. România sceptică, veselă şi disperată ni i-a dat pe Brâncuşi, Cioran, Ionescu şi Tzara. O lume întreagă este stupe­fiată, de la Vest la Est, cum de a putut această ţară să ajungă aici, cum va ieşi din acest coşmar şi cum va ajunge la un liman care să o aducă mai aproape de lumea reală? Trei dintre scriitorii săi, Bujor Nedeco­vici, Petru Dumitriu şi Ilie Constantin, au preferat exilul, cu îndoielile şi inconfortul lui, în locul certitudi­ni­lor unei puteri care se încă­pă­ţâ­nea­­ză să dureze. Ei răspund azi, fie­care în versiunea lui (romanul-me­ta­foră, con­fesiunea, poveş­ti­le), acestor în­tre­bări.

Laureat al premiului Libertăţii în 1986 şi colaborator la revista Esprit, Bujor Nedelcovici, născut în 1936, trăieşte de doi ani în Franţa. Unul din cele mai bune romane ale sale, publicat acum câţiva ani la Bucureşti, adaptat ca scenariu de film dar imediat interzis, a fost tradus în franceză de Alain Paruit. În timp ce îl scria, Nedelcovici nu era un autor disident, încă nu alesese denunţarea unui regim inuman.

Printre altele, pe vremea când se petrecea acţiunea romanului - sfârşitul anilor '60 -, România be­neficia încă, în ciuda necazurilor obişnuite în societăţile totalitare, de o oarecare bunăstare, de o libertate relativă. Stăpânind tehnica suspansului, romancierul ne propune o ficţiune pe mai multe niveluri: metafora care pune în discuţie rea­litatea puterii, meditaţie asupra creării operei literare, în fine intriga poliţistă cu peripeţii surprinzătoare.

Doi bărbaţi şi o femeie din nomenclatură, Theodor, chirurg celebru însetat de putere, amanta lui Cristina şi fitefan, prietenul lor, autor în căutarea personajelor sale, îşi petrec vacanţa la malul Mării Negre. Dispariţia lucrurilor lor de pe plajă, moartea unui copil, îi aduc faţă în faţa cu Vasile, un zidar taciturn şi presupus hoţ. Theodor îl dă pe mâna poliţiei locale. Nu-l văzuse el aplecat peste sacoşele lor de plajă? Mărturiile turiştilor nu confirmaseră oare bănuielile sale? Totuşi, fiecare dintre cei aflaţi la locul cri­mei, se afla în acel monent în alt loc; de aceea, imaginea a fost percepută diferit de fiecare şi adesea inerţia privirii a creat iluzia unei realităţi trăite. "Trebuie, spune unul dintre martori, să distingem între ceea ce gândim noi că există şi ceea ce există cu adevărat." Şi astfel, în­do­iala lui Ştefan, care şi-a găsit subiectul şi personajele carţii sale, dar şi îndoilelile Cristinei, se insta­lea­ză în mintea cititorului. Realitatea se conformează oare percep­ţiilor noastre? Este cu adevărat vinovat Vasile? Autorul nu ne va spune niciodată!


BURGHEZUL ROŞU ŞI PROLETARUL
Totodată sunt două lumi care se înfruntă în carte, zidarul, după toate aparenţele nevinovat, simbolul unei populaţii oprimate, şi Theodor, burghezul roşu, care nu ezită să-l tortureze în virtutea unor certitudini la fel de fragile ca acelea pe care se bazează mecanismul tiraniei. Dar acest teatru de lumini şi umbre pe nisip îi poartă pe Ştefan spre  un deznodământ violent şi fatal, al romancierului demiurg. Să sperăm că asta nu prefigurează singura cale posibilă pentru România în suferinţă.

Mărturia lui Petru Dumitriu, mai în vârstă cu 10 ani decât Nedelco­vici, se situează la un altfel de nivel al sensibilităţii. În acest text autobiografic, sfâşietor şi sincer, este vorba de eterna ceartă dintre om şi diavol; nu se termină întotdeauna în favoa­rea celui dintâi. Este parcursul pre­să­rat cu capcane şi ambuscade ale unui preot, întocmai ca acela care îşi atră­gea odinioară mânia lui Julien Benda. Sigur, încă de la începutul anilor '60, când părăseşte infernul stalinian, Dumitriu, cu opera majoră "Incognito" scrisă direct în limba franceză (românii sunt poporul cel mai francofon din sud-estul Europei), se impune în maniera lui Soljeniţin, ca un mare scriitor, martor al acestor timpuri de dispreţ care îi sufocă încă pe românii oprimaţi: viziune lucidă, bucurie a scrisului ieşită din comun, dublată în toate cărţile sale despre România de o mărturie şoptită a unei conştiinţe vinovate, pentru că în timpul obsedantului deceniu (1947-1957) în care s-a instalat comunismul, romancierul a fost, şi nu a ascuns niciodată asta, unul dintre cei mai zeloşi lăudători ai săi.


FORŢA SENINĂ A REGRETELOR

În timp ce Soljeniţin era prizonier al Gulagului, Dumitriu cânta "meri­te­le pedagogice" ale insulei bleste­ma­te. În ciuda schimbării sale, în ciuda talentului său, sau tocmai pentru că avea prea mult talent, gre­şea­la nu i-a fost niciodată iertată. În acest text, salvat de o credinţă care trans­cende toate celelalte feluri de cre­dinţă, salvat şi de propria sa că­de­re în prăpastie, se ridică şi ne face şi pe noi să ne ridicăm spre tă­râ­mu­ri­le misterioase ale sacrului. La ca­pă­tul unei călătorii de la regret la spo­vedanie adevărată, la înfrânge­rea răului, la fericirea regăsită, Du­mi­triu ne ajută să descifrăm şi să în­ţelegem nefericirea românilor. Căci, în ţara gărzilor de fier, absenţa is­to­ri­că a unei stângi democrate, a unei in­telectualităţi dure, a unei biserici ina­tacabile, capabilă sa atace pu­terea (forţe care sunt prezente în Un­­ga­ria, Polonia, Cehoslovacia şi chiar în Bulgaria), zădărniceşte con­tes­ta­rea masivă şi organizată în ulti­mul bastion al stalinismului european.

O mulţime de preoţi veleitari şi laşi şi-au pus geniul în serviciul autorităţii. Ce să faci într-o ţară mică şi ocupată când nu ştii să faci altceva decât să gândeşti şi să scrii, atunci când frica şi foamea te apasă, se întreabă Dumitriu. Bineînţeles că au existat şi martiri, dar puţini au fost cei care au încercat să-i urmeze. Victime ale intrigilor bizantine, atât de bine descrise de autor, cei care îşi exprimau cea mai mică îndoială erau imediat reduşi la tăcere, ameninţaţi cu pierderea slujbei sau a libertăţii. Cei care aveau 30-40 de ani la începutul anilor '50 au fost împinşi de frică pe calea trădării. Alţii, precum autorul însuşi, au ales să fugă în exil. Trebuie citită marturisirea lui Petru Dumitriu, este o reglare de con­turi cu el însuşi, dar şi stri­gătul unei uriaşe spe­ranţe.
Citeşte mai multe despre:   din presa internaţională

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de