Cultură şi represiune în România

Presa din lume a fost deosebit de bo­gată în informaţii despre România şi din toate domeniile: de la eveni­men­te culturale până la analize pri­vind drepturile omului şi texte ale disidenţilor.

"VISUL UNEI NOPŢI DE VARĂ", LA ARENA STAGE DIN WASHINGTON D.C.
Joe Brown şi David Richards scriau în "The Washington Post" de la 6 octombrie 1989 despre o repre­zen­ta­ţie românească pe Arena Stage: "Între minirecenziile de la 6 octombrie 1989, Washington Post o publică şi pe cea a piesei «Visul unei nopţi de vară», în regia lui Liviu Ciulei, pusă în scenă la Teatrul Arena Stage din Washington D.C. Celei mai populare comedii ale lui Shakespeare îi este dată o interpretare originală şi tulburătoare de către regizorul român Liviu Ciulei.

Acţiunea pare să se desfăşoare într-o discotecă futuristică. Puck, exuberantul spiriduş, este văzut ca un golan cu accent de Bronx. Iar flăcăii derutaţi, învrăjbiţi de conflictul iscat dintr-un concurs de erori, sunt înarmaţi cu bricege. În această producţie, seducţia se învecinează cu violul, aruncând într-adevăr o vrajă deosebită asupra scenelor. Desigur, nu este clasica vrajă sub clar de lună. Totul este mult mai auster. Dar Ciulei, unul dintre cei mai ma­ri regizori internaţio­nali, are o vi­ziu­­ne extraordinară şi dă unei piese atât de cunoscute o intrepretare proas­pătă".


REPRESIUNEA DIN ROMÂNIA
În El País, 6 octombrie 1989, J.L. Regueira scria despre raportul prin care Du­mitru Mazilu, expert ONU, denunţa represiunea exercitată de Guvernul de la Bucureşti. "Tribunalul Internaţional de Jus­ti­ţie de la Haga a încheiat ieri şedinţele pu­blice în cazul raportorului special ONU, românul Dumitru Maziu, re­ţin­ut la Bucureşti, din cauza publicării raportului cu privire la încălcările drepturilor omului din ţara sa. Din acest raport, El País publică astăzi pa­ra­grafele esenţiale. Carl-August Fleischhauer, consilier juridic ONU, a amintit tribunalului că, în ca­litatea sa de expert ONU, profesorul român se bucură de imunitate. Tribunalul a în­ceput să primească în luna iulie cereri de la statele membre ale subcomisiei pentru drepturile omului în favoarea punerii în libertate a lui Mazilu.

De-a lungul timpului, Dumitru Mazilu a fost un birocrat cu o carieră strălucită servindu-l în trecut pe conducătorul Nicolae Ceauşescu şi tot ce reprezenta «despotismul feudal, re­pr­esiunea barbară, opresiunea, umi­linţa şi sclavagismul» pe care le acuză astăzi. A fost promovat în posturi de conducere, în Ministerul de Externe şi în Consiliul de Apărare al Statului. Acum este reţinut la dominciliu, transformat în «erou al poporului» pentru toţi cei care luptă pentru respectarea drepturilor omului în Eu­ropa de Est şi în duşmanul numărul unu al atotputernicei Securităţi (po­li­ţia politică a lui Ceauşescu), care îi spionează mişcările, inclusiv ame­nin­ţân­du-l cu moartea pentru că a de­nunţat într-unul dintre rapoartele sale cele mai dure «regimul de­men­ţei» impus în România.

Transformarea lui Mazilu s-a produs treptat, de la numirea din 1985 în funcţia de raportor special pentru subcomisia ONU pentru drepturile omu­lui - cea de prevenire a discrimi­nă­rii minorităţilor - această numire pla­sându-l automat pe lista «sus­pec­ţi­lor», autorităţile române împie­di­cân­du-l să părăsească ţara când subcomisia i-a solicitat prezenţa fizică pentru prezentarea raportului.

Prin dezinformare şi minciuni, regimul lui Ceauşescu a scăpat de suspiciuni. Pentru a justifica reţinerea lui Mazilu în ţară s-au invocat afecţiunile cardiace ale acestuia care îl împiedică să călătorească."
CRITICI VENITE DE LA BUCUREŞTI
Acuzele ONU au continuat să apară, iar anul acesta responsabilii cu pro­pa­ganda intitulată "Titanul între titani" (Ceauşescu) au trimis la subcomisie o colecţie de articole din anii '70 semnate de Mazilu, în care acesta îl lăuda pe conducător şi politica sa. Pentru Bucureşti este clar că astfel de schimbări radicale nu pot surveni decât în cazul unei persoane ale cărei "capacităţi intelectuale şi integritate moarală nu îi permit" să finalizeze un raport precum cel solicitat de subcomisia formată din 26 de experţi independenţi numiţi de ţările lor.

Acuzele aduse lui Mazilu au dus la o petiţie adresată Tribunalului Internaţional de Justiţie de la Haga de organismele ONU (în special Consi­liul de Asistenţă Economică şi Socială), pentru a se decide dacă funcţionarul are imunitate. Mazilu a finalizat, to­tuşi, raportul având ca subiect promo­varea, protecţia şi restaurarea dreptu­­rilor naţionale, internaţionale şi re­­gio­nale ale omului. "Prevenirea discri­mi­nării copiilor: drepturile omului şi ale tineretului", la care a adăugat o anexă de 19 pagini dedicate situaţiei din ţara sa.

După denunţarea din luna martie a celor şase foşti oficiali români - printre care membrii cu ve­chime ai Biroului Politic şi un fost ministru de Ex­terne - "Mazilu a devenit cel mai avizat de­nun­ţător al abuzurilor regimului. Oprobriul la care este supus regimul politic român de toate fo­rurile internaţionale pentru violarea dreptu­rilor omului a transformat cazul Mazilu într-un simbol al denunţătorilor politicii lui Ceauşescu.

În intervenţia sa din luna februarie din faţa subcomisiei ONU de la Geneva, vorbind despre distrugerea cultu­rală din România, ministrul spa­niol Francisco Fernández Ordófiez a vorbit despre cazul concret «al unuia dintre experţii acestei comisii, domnul Mazilu, care se vede privat de dreptul de a ieşi din propria sa ţară»".

El País de la 6 octombrie 1989 aborda, de asemeni, situaţia raportorului ONU pentru România şi publica sub titul "Eu acuz" pasaje ample din textul redactat de Dumitru Mazilu pentru subcomisia internaţională.


AJUTOR ONU PENTRU CEI 21.000 DE REFUGIAŢI ROMÂNI
Tot despre situaţia drepturilor omului, mai ales situaţia refugiaţilor din România, relata într-un articol din Le Monde, de la 6 octombrie 1989, Vichniac Isabelle.

"În ajunul deschiderii celei de-a 40-a sesiuni a Comitetului Executiv al Înaltului Comisariat ONU pentru refugiaţi, înaltul comisar, Jean-Pierre Hocké, a reputat un succes de marcă: semnarea a două acorduri cu un prim-ministru al unei ţări membre a Pactului de la Varşovia, şi anume Ungaria. Unul din acorduri se referă la cei 21.000 de refugiaţi din România, celălalt prevăzând deschiderea la Budapesta a unei reprezentanţe a Înaltului Comisariat ONU pentru refugiaţi.

Până în prezent, cu excepţia Iugoslaviei, toate ţările Europei de Est au evitat comisariatul ONU pentru refugiaţi, neputându ierta faptul că a avut ca primă misiune asistenţa pentru cei care fugeau din ţările cu regimuri comuniste. În prezent guvernul maghiar tocmai a aderat la convenţia internaţională din 1951 şi la protocolul din 1967, referitor la statutul refugiaţilor.

La rândul sau, Înaltul Comisariat ONU pentru refugiaţi a lansat în luna mai a acestui an un apel către comunitatea internaţională pentru finan­ţarea unui program de 5,2 milioane de dolari care să sprijine persoanele refugiate în Ungaria; până în prezent s-a strâns numai 1 milion de dolari.

Reprezentantul ministerului de Interne maghiar, domnul Gal, a precizat că o parte a refugiaţilor din România consideră Ungaria o ţară de tranzit. 3.000 de persoane din cele care au sosit în Ungaria începând cu anul 1987, au plecat apoi în Canada, SUA sau Danemarca. Integrarea românilor în Ungaria nu este uşoară, deoarece nu vorbesc limba ţării. Din totalul de 2.600 de refugiaţi sosiţi luna trecută în Ungaria, 800 sunt de origine română, 200 de origine germană şi 1.600 de origine maghiară.

Această deschidere a Ungariei, care lasă să se întrevadă alte adezi­uni ale ţărilor comuniste, va influenţa oare ţările donatoare şi ţările gazdă, într-un moment în care Înaltul Comisariat ONU pentru refugiaţi trece prin cea mai mare criză financiară din ultimii 40 de ani? Este de dorit, deoarece numărul de refugiaţi din lumea întreagă creşte continuu (aproape 700.000 în ultimul an, în principal în Cornul Africii), în timp ce contribuţiile primite de Înaltul Comisariat ONU pentru refugiaţi - care sunt volun­ta­re - s-au pla­fonat."