Mâncând salata lui Ceauşescu

"Unde e România?" Este o întrebare pe care mi-o pun adesea când citesc despre cele mai nefericite colţuri ale lumii: El Salvador, Africa de Sud, Filipine. Aproape niciodată nu aud despre ruinarea României, nu văd inscripţionări cu "Jos Ceau­şescu!", nu remarc apeluri în sprijinul prizonierilor conştiinţei de la Bucureşti ori acţiuni de trimitere de mâncare oamenilor flămânzi din Moldova. De ce această linişte?

România, desigur, este situată în Balcani, o parte a Europei care a fost întotdeauna de o calitate în­doielnică pentru americani, înfru­mu­seţată însă de prezenţa Transilvaniei. Dar actuala invizibilitate a României are legătură cu natura actualului său regim producător de oroare, un regim care întreţine o atmosferă de secretomanie, de supraveghere şi de oprimare neîncetată.

Lipsurile românilor din cea mai mare parte a ultimului deceniu au fost atât fizice, cât şi mentale. Au imprimat o tăcere profundă celor 23 de milioane de locuiori ai ţării. Familii încotoşmănate cu paltoane în case, mutaţi în apartamente minuscule şi reci din cauza lipsei de păcură şi abia luminate din cauza restricţiilor la electricitate. Apa caldă poate lipsi cu lunile. Au fost impuse raţii la majoritatea alimentelor de bază: lapte, unt, pâine, ouă. România este singura ţară din Europa în care există foamete ge­ne­ralizată şi malnutriţie în creş­te­re. Totuşi, acest pământ este bine­cu­vântat cu soluri bogate şi resurse naturale. Câmpiile României au fost tradiţional cele mai importante resurse de grâne din Europa producând orz, porumb şi grâu.

Medicamentele şi serviciile spita­liceşti sunt periculos de limitate. Ambulanţele nu răspund la ape­lurile bătrânilor, iar străinii care conduc prin România spun că au fost asaltaţi de copii care cerşeau antibiotice. Aceste privaţiuni fac ca români să se teamă să mai vorbească deschis. Dimpotrivă, fiecare e preocupat să-şi hrănească şi să aibă grijă de propria familie, atestând corectitudinea unei vechi axiome politice potrivit cărei poporul cu adevărat oprimat nu se revoltă.

Pentru a fi totuşi sigur de acest lucru, regimul lui Ceauşescu fo­loseşte un foarte elaborat şi eficient aparat de securitate. Toate întâlnirile cu străinii trebuie clar raportate. Ascultarea telefoanelor e frecventă, iar ambasada SUA a relatat că fiecare din trei români are legături cu poliţia secretă. Toate maşinile de scris trebuie înregistrate, ceea ce atestă nu numai gra­dul de control care este avut în vedere, dar şi lipsa aproape totală de tehnologie computerizată.

Pla­ni­ficarea familială este ilegal, pentru că politica de stat urmăreşte un număr cât mai mare de naşteri pentru sporirea populaţiei. Asemenea măsuri la care se adaugă frigul, foamea, întunericul şi un fatalism românesc cu rădăcini adânci mo­delează o populaţie pasivă, cu botniţă. Dacă Had Hobbes ar fi trăit în România contemporană ar fi ajuns la concluzia că viaţa e urâtă, brutală, supravegheată, ticăloasă şi, din fericire, scurtă.

Acestea ar explica de ce nu am auzit prea mult despre treburile din România. Dar ziariştii care au încercat să lămurească lucrurile, precum Peter Klebnikov, corespondentul est-european al New York City Tribune, s-au confruntat cu situaţii ieşite din comun. Klebnikov a fost expulzat din ţară în februarie doar după două zile petrecute acolo, vreme în care a fost urmărit de peste şase maşini ale Securităţii. Miliţia i-a confiscat agendele şi filmul la frontieră.

Unul dintre motivele pentru care Klebnikov a mers în România a fost acela de a scrie despre ultimul plan al lui Ceauşescu, cel al siste­ma­ti­ză­rii teritoriale. Niciodată omul pa­şi­lor mici, preşedintele de 71 de ani a pornit un program care implică dis­trugerea a 7.000 de sate - mai mult de jumătate din cele ale ţării - şi mutarea locuitorilor în noi "complexe agro-industriale". Atât scara la care se desfăşoară acest plan, cât şi implicaţiile sale sunt atât de uriaşe încât îi asigură atenţia şi critica întregii lumi.   
Thomas Swick - Commonweal 5 mai 1989
Traducere din limba engleză de Eliza Dumitrescu