x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

"Până la urmă tot o să moară"

0
21 Noi 2009 - 00:00
/Agerpres


Alexandra Arbore scria în Le Monde de la 21 noiembrie 1989 des­pre ultima speranţă de mai bine a ro­mânilor: moartea lui Ceauşescu.

Dacă în mai multe ţări din Est vântul reformei generează o mare efervescenţă, românii par, mai mult ca oricând, încremeniţi într-un somn endemic în care se regăsesc deo­po­trivă pesimismul, disperarea şi descurajarea. Această atitudine este cu atât mai explicabilă, având în vedere că nivelul de trai nu a înregistrat nici o ameliorare. Salariul mediu este de 2.500-3.000 lei, însă cea mai mare parte a bunurilor de larg consum sunt de negăsit. De aceea, recursul la piaţa neagră este obligatoriu în ciuda preţurilor exorbitante (de exemplu: 1 kilogram de cafea costa între 1.500 şi 2.000 de lei; un porc de 100 de kg se vinde cu 10.000-12.000 lei; kilogramul de brânză de oaie costă între 80 şi 100 de lei). Cum să rezişti acestei corupţii omniprezente, cum să rezişti nedreptăţilor, fricii de "Securitate", distrugerii unei întregi culturi?...

În această primăvară, românii au avut un vis: coşmarul lor se apropia de sfârşit şi preşedintele Ceauşescu anunţa rambursarea integrală a datoriei externe, denunţată în toate discursurile oficiale ca fiind responsabilă de toate nenorocirile lor. Dar speranţa s-a stins rapid în faţa evidenţei: nimic nu s-a schimbat. Şi "Geniul din Car­paţi" nu pierde nici o ocazie să dezaprobe politica domnului Gorbaciov.


ADÂNCIREA INEGALITĂŢILOR
Încă o dată, ţăranul are de suferit. Nu numai că obligaţiile lui către stat au crescut, dar se bucură şi de o ima­gi­ne foarte proastă în rândul po­pu­la­ţiei de la oraş. Orăşenii cred că lipsa ali­mentelor a permis ţăranilor să se îm­bogăţească pe piaţa neagră; cu toa­te astea, puţini sunt ţăranii care au profitat de această posibilitate, pe când marea majoritate duce o viaţă la limita decenţei (în special în Moldova, Maramureş şi alte locuri izolate). Duc o viaţă extrem de simplă; doar tradiţionala lor resemnare îi poate face să pară că trec mai uşor peste greu­tăţile zilnice. În afara câtorva avan­taje în natură, venitul lor lunar se ri­dică la 1.000-1.300 lei. Niciodată nu au fost magazinele săteşti mai goale de­cât acum. Penuria generalizată lo­veşte din plin clasa de mijloc, mun­cito­rii şi persoanele în vârstă. Un produs nu rezistă în magazine mai mult de două ore. Dacă se întâmplă să fii prin preajmă, cu atât mai bine. Dacă nu, ghinion. Vânzătorii păstrează ma­joritatea produselor pentru a le trafica sau pentru a se pune bine cu persoane sus-puse.

Dintre toate categoriile, cei mai afectaţi sunt fără îndoială pensio­narii, cărora vârsta nu le permite să re­ziste ore în şir aşteptând să se bage marfă. (...) La asta se adaugă tratamentul discriminatoriu la care sunt supuşi de către serviciile de urgenţă ale spita­le­lor, care nu se grăbesc să vină pentru un bolnav de peste 60 de ani, decât da­că primesc şi ei ceva la afacerea asta... O compensaţie: pensionarii care sunt în putere practică un comerţ nevinovat vânzând cu un preţ mai mare cu 30-40% alimentele obţinute după ce stau zile întregi la cozi, ceea ce le aduce oprobiul unora dintre ce­tă­ţenii care nu au timp: "Este inadmisibil; profită de situaţie. Sunt mereu primii la coadă, pentru noi nu mai rămâne nimic".

Noii îmbogăţiţi afişează o opulenţă ostentativă: casă, video, maşină, fri­gider plin cu alimente... Această clică a parveniţilor este reprezentată în special de oameni care lucrează în sectorul comercial, de medici şi de persoane care practică efectiv comer­ţul pe piaţa neagră.

Responsabilii unităţilor alimentare şi de restaurante sunt cei mai pri­vilegiaţi. Un inginer din Sibiu explică: "Serviciile pe care le fac unor persoane importante din oraş (primar, judecători, medici, directori de întreprinderi, alţi funcţionari cu greutate), îi protejează de surprize neplăcute, astfel că se pot ocupa în linişte de comerţul lor înfloritor. În orice caz, dacă vreunul din ei ar refuza să se supună regulilor jocului, ar fi repede înlocuit".
FURTUL INSTITUŢIONALIZAT
"Relaţiile" sunt întreţinute cu "mici cadouri" de care oamenii fac rost la locul de muncă. Furtul din întreprinderi a devenit sport naţional. "Statul ne fură destul, nu văd de ce nu aş face şi eu la fel", comentează cinic unul dintre interlocutorii noştri.

Pasiunea românilor pentru maşinile particulare asigură mecanicilor auto - din cauza lipsei pieselor de schimb - un venit suplimentar substanţial (ţigări străine, băuturi alcoolice de calitate, bani...). De la tinerii căsătoriţi până la pensionari, toată lumea visează o Dacie, în ciuda pro­blemelor pe care le pune întreţinerea ei: preţul (oficial 75.000 lei, dar tranzacţiile particulare se învârt între 90.000 şi 120.000 de lei); durata de aşteptare (cererea depăşeşte oferta şi maşinile pot fi livrate şi după doi ani de la comandă); benzina (raţiona­lizată la 30 de litri pe lună în provincie şi la 90 de litri în Bucureşti); calitatea (chiar noi, maşinile au adesea nevoie de reparaţii costisitoare). Acest comportament al consumatorului român ar putea să pară iraţional unui occidental, dar el se regăseşte în toate ţările în curs de dezvoltare: bogăţia nu are valoare dacă nu "este afişată", şi maşina răspunde pe deplin acestui imperativ social.

Una din categoriile favorizate de criză este cea a medicilor, în special a chirurgilor. Dacă damigeana de vin dată medicilor era o practică ex­cep­ţio­nală în trecut, în momentul de faţă este o practică generalizată: "A de­ve­nit de neconceput să mergi la doctor fără să dai ceva", ne spune un profesor din Braşov.

Nu se dau bani; se dau produse precum cafea, ţigări străine (celebrul Kent se vinde cu 100-120 de lei pa­chetul), produse cosmetice occidentale; mielul, ţuica sunt şi ele acceptate.

Experienţele medicale prin care trec românii explică această practică: sterilizare precară, lipsa aţei chirurgicale (pacientul trebuie să şi-o procure singur), nu există pansamente şi calmante, hrana nu se poate mânca, spitalele nu sunt încălzite suficient... O banală apendicită ia amploarea unei operaţii pe cord deschis. "Nu o să credeţi, dar înainte de operaţia de apendicită mi-am scris testamentul. Aproape că m-am felicitat după aceea. După intervenţie, ca urmare a unei infecţii, am delirat cu febră de 41 grade timp de 3 zile... din lipsa antibioticelor. Soţia mea a reuşit până la urmă să facă rost de ele. "Este adevărat că medicii cer mult, dar consideraţi că este normal ca un medic înainte de pensie să câştige 4.000 de lei, pe când un sergent la începutul carierei să câştige deja 3.200 lei?"

Lipsurile de pe piaţa oficială sunt compensate de o înfloritoare piaţă neagră. Furnizorii de pe această piaţă sunt numeroşi şi diverşi: de la biş­ni­ţa­rii care câştigă exclusiv din vânza­rea produselor străine până la func­ţio­narii care deturnează marfa de stat, tre­când prin comercianţii de ocazie (ţă­rani, studenţi străini, români re­veniţi din vizite în Occident...). Se gă­sesc de toate: blugi între 1.500 şi 2.000 de lei; magnetofoane cu 70.000-80.000 de lei; medicamente ro­mâ­neşti şi străine; alimente, ţigări, cafea.


O CRIZĂ MORALĂ?
Să te descurci a devenit pentru majoritatea românilor o condiţie pentru a supravieţui în ţara lui Ceauşescu. "Nu ajunge să ai bani; trebuie să ştii şi să ceri, şi să oferi fără să jigneşti... chiar dacă suntem cuprinşi de exasperare şi de ură. A te descurca înseamnă să porţi o mască în spatele căreia se ascunde bătaia de joc faţă de valorile morale elementare. Totul este atât de anormal aici, încât normalul devine de-a dreptul ciudat. E trist că le ofer copiilor mei în fiecare zi spectacolul decăderii mele morale... Oamenii nu par să fie suficient de conştienţi de ceea ce înseamnă o mizerie morală atât de mare ca a noastră", ne spune un profesor din Cluj. Unul dintre i­n­ter­l­ocutorii noştri spunea despre revolta muncitorilor de la Braşov: "Muncitorii ar fi trebuit să-şi vadă de treabă. Aşa, ce au câştigat? Şefii au fost ucişi, mulţi dintre ei iradiaţi de Securitate, mor ca muştele". Dacă ro­mâ­nii înşişi cred despre situaţia lor că este catastrofală, cei mai mulţi dintre ei adaugă la sfârşit: "De ce aş muri pen­tru alţii?".

Numele opozanţilor regimului sunt bine cunoscute, dar nu la fel de bine este înţeleasă semnificaţia gesturilor lor. Sunt comentarii de tipul "cu o floare nu se face primăvară", chiar dacă nimeni nu pune la în­doială tributul plătit de aceşti opo­zanţi. Să fie o consecinţă a sentimentului de izolare care îi bântuie pe români, a senzaţiei ca sunt doar nişte marionete ale unui dictator omnipotent? Din nefericire, reacţiile de opoziţie sunt mult mai puţin numeroase decât atitudinile de resemnare. Speranţa tuturor este că "într-o bună zi tot va muri" sau că sistematizarea va cunoaşte până la urmă soarta altor "proiec­te mă­reţe" aban­­­do­nate pe drum.
Citeşte mai multe despre:   din presa internaţională

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de