"Prin mijloace proprii"

La plenara de la 12-14 aprilie, Ceauşescu a parafrazat lozinca Partidului Liberal de la începutul se­colului. Numai că, între timp, lucru­rile s-au schimbat şi formula nu mai corespunde realităţii. A trebuit regimului 14 ani – 1975-1989 – să plătească 21 de miliarde de dolari, din care 7 miliarde dobânzi. Au fost deci împrumutate 14 mi­liarde, şi nu doar 10-12, cum scria presa străină sau au afirmat unii din funcţionarii de la Bucureşti.

Totalul ar fi reprezentat anual, în medie, 1,5 miliarde pe an, ceea ce n-ar fi fost peste posibilităţile ţării, dacă industriile şi echipamentele importate cu ajutorul creditelor ar fi dat, chiar şi parţial, rezultatele prevăzute. Cum însă oţelurile, aluminiumul, produsele chimice, pe­tro­chimice şi cele ale industriei grele s-au vândut prost şi chiar în pier­dere, plăţile au trebuit reeşa­lonate în urmă cu 5-6 ani, cu adău­garea a noi dobânzi, iar achi­tarea lor între 2,5 şi 3 miliarde pe an s-a făcut în mare parte prin vân­zarea produselor de consum, inclusiv cele alimentare.

În tot acest timp, industriile şi echipamentele importate s-au uzat cu atât mai repede cu cât lipseau piesele de schimb, iar cele fabricate în ţară nu aveau caracteristicile necesare şi erau cel mai adesea livrate cu mari întârzieri. Economia de valută s-a dovedit astfel dezastruoasă. Unicatele sau seriile mici costă cu mult mai mult decât ar fi costat chiar plătite în devize, şi nici măcar nu permit stabilirea pe viitor a unor fluxuri tehnologice ren­tabile.

După plata datoriilor, RSR-ul se află azi cu o industrie uzată şi depăşită, care are nevoie mai mult decât oricând de noi investiţii pentru a putea produce concurenţial pe piaţa internaţională. Ne aflăm într-o situaţie asemănătoare de cea de acum două decenii, cu diferenţa că celelalte state, chiar şi cele din jur, au făcut progrese, şi mai ales locui­torii lor n-au îndurat ani în şir lipsuri istovitoare.

Rezultatele n-au fost mai bune în formarea personalului industrial. Fie că e vorba despre ingineri, maiş­tri sau muncitori necalificaţi, varietatea de produse pe care industria din ţară trebuie să o producă pentru a întreţine iluzia unei independenţe economice, a dus la dezvoltarea generalizată a seriilor mici - adesea cu rezultate haotice asupra personalului. În plus, înmulţirea seriilor mici nu înlesneşte automatizarea, cu mult mai avansată în celelalte ţări europene, şi nici specializarea personalului. De unde ca­litatea me­diocră, dacă nu de-a dreptul proastă, a produselor.

Decizia anunţată de Ceauşescu de a interzice prin lege luarea de noi credite, cu pretextul de a garanta astfel independenţa naţională, va menţine subdezvoltarea României şi va duce la integrarea ei accelerată în sistemul sovietic. URSS, care nu dă credite, dar propune trocuri pe termen lung, este principala piaţă a RSR-ului.

Fără credite care să permită mo­dernizarea şi reorientarea industriei româneşti spre produse noi, ea va rămâne în continuare depen­dentă de piaţa sovietică, de CAER, de lumea a treia - care n-are devize şi plăteşte prin compensaţie. Cum RSR-ul nu dispune de circuite co­merciale internaţionale care să-i permită să valorifice produsele obţinute prin compensaţie, excedentul la export care ar trebui să atingă 3,5 miliarde de dolari (nu 35, cum din greşeală, s-a publicat în Lupta nr. 120 din 22 aprilie, p. 2, col. 3) rămâne în bună parte în devize neconvertibile şi deci nefolosibile pentru modernizarea economiei. Devizele convertibile vor fi obţinute, ca şi în trecut, cu precădere din exportul de alimente şi bunuri de consum în dauna populaţiei. Sau vânzând arme Orientului Mijlociu, ceea ce va dăuna ţării pe plan internaţional.

A crede că o economie "multilate­ral dezvoltată" care produce de toate, în serii mici şi se autofinanţează, fără a recurge la credite, este viabilă în zilele noastre, este absurd, dar şi dăunător. În felul acesta, peste 5 sau 10 ani, RSR-ul va fi total dependent de piaţa sovietică în aceeaşi măsură în care Basarabia şi Bucovina de Nord sunt de pe acum dependente de restul Uniunii Sovietice.

Chiar şi acum un secol, când statele naţionale erau pe cale de a se constitui în centrul Europei, lozinca "prin noi înşine" nu avea decât o valoare relativă. Atât căile ferate, cât şi industria petroliferă nu s-au putut realiza decât cu capitaluri străine. Astăzi, schimburile au luat dimensiuni continentale şi mondiale, iar viitorul cadru geopolitic este Europa, nu sta­tul naţional. "Prin noi înşine" nu are decât scopul de a izola România pentru ca regimul să se menţină la pu­tere. Această veleitate trebuie combă­tută prin toate mijloacele.
Lupta, nr. 122/1989
Arhiva Institutului Naţional pentru Memoria Exilului Românesc, Fond Dan Culcer