Raport special: destrămarea blocului comunist

Poliţia a oprit traficul în centrul Budapestei, pentru a face loc celor 75.000 de persoane care mărşăluiau fluturând steaguri şi scandând "Democraţie!".

Este prima demonstraţie care a fost organizată după introducerea legislaţiei reformelor politice, inclusiv pentru sistemul pluripartit. Maghiarii au sărbătorit ziua naţională prin ieşirea din ţară. Facilitarea eliberării de paşapoarte şi relaxarea reglementărilor cu privirea la posesia de valută i-au atras pe turiştii maghiari în zona comercială a Vienei, de unde au cumpărat casetofoane şi aparate video.

La Varşovia, o dată cu vremea neo­biş­nuit de caldă, s-a ivit şi schimbarea po­litică. Acum două săptămâni, gu­vernul lui Jaruzelski şi opoziţia condusă de Solidaritatea au ajuns la un acord de a organiza alegeri pentru a doua cameră a parlamentului, un nou senat, din care să facă parte candidaţii necomunişti. Liderul de partid Wojciech Jaruzelski, care în 1981 a reprimat sângeros mişcarea Solidaritatea, era neobişnuit de exuberant: "Se fac progrese majore în construirea de­mocraţiei în Polonia". În cealaltă parte a oraşului, liderul Solidarităţii, Lech Walesa le spunea susţinătorilor săi că Polonia e pe cale de a intra într-o etapă decisivă "care sperăm să ne aducă democraţie şi libertate".

În multe părţi ale blocului estic, odinioară supus stricteţii sovietice, s-a început crearea unei noi ordini politice şi economice. Însă nu peste tot. În Bulgaria, conducerea învechită nu dă nici un semn că ar dori să înceapă reforma. În Cehoslovacia, unde liderul disidenţei, Vaclav Havel, a fost condamnat la închisoare, procesele altor activişti, arestaţi pentru organizarea de marşuri anti-guvernamentale paşnice sau pentru sem­narea unor petiţii politice, au ajuns în cea de-a doua lună de judecată. Iar în România stalinistă, conducătorul partidului, Nicolae Ceauşes­cu, este numit de vecinii săi "Idi Amin al comunismului".  

Regimul totalitar, obsedat de a-şi lăsa amprenta în conştiinţa şi pe trupul ţării sale, nu tolerează nici o formă de opoziţie. Când şase foşti înalţi demnitari comunişti au lansat o scrisoare care îi condamna dur regimul brutal şi represiv, Ceauşescu l-a arestat pe fiul unuia dintre semnatari, acuzându-l de spionaj, şi a instituit alerta de securitate naţională.

Dar, chiar şi în aceste ţări, populaţia subjugată începe să conştientizeze posibilitatea unei schimbări. Acum un an, cele mai violente revolte din istoria regimului au izbucnit în Braşov, România. Iar la începul lui august, anul trecut, cehii au protestat faţă de invadarea Cehoslovaciei din 1968 de sovietici şi împotriva pre­zenţei trupelor sovietice pe teritoriul ţării lor.
În Iugoslavia comunistă, reformele au provocat rupturi între cele opt republici şi provincii distincte ale ţării şi anumite grupări etnice. Sârbii na­ţio­nalişti conduşi de carismaticul Slobodan Miloşevici vor să domine o parte a ţării, în timp ce conducerea divizată se luptă să oprească prăbu­şirea economică a Iugoslaviei.

La est de Elba, de patru decenii, de când Stalin a coborât cortina de fier, Europa nu a mai văzut aşa o fierbere, ca cea provocată de campania lui Mihail Gorbaciov de a reforma politicile economice şi politice socialiste. În trecut, Kremlinul scotea tancurile şi trupele pentru a nimici disidenţa. Dar de la venirea la putere a lui Gorbaciov din 1985, el însuşi a fost cel mai mare disident, conducând atacul la adresa situaţiei existente. Admiţând că pentru socialism nu există "un model de unitate" a încurajat pluricomunismul în Europa de Est.

În ultimii 40 de ani, Moscova a avut două motive pentru a-şi controla vecinii: să protejeze graniţele de ameninţarea Vestului şi să aibă par­teneri comerciali. Se pare că Gorbaciov a schimbat aceste canoane. Vrea să refacă sau chiar să recicleze eco­no­miile comuniste centralizate şi auto­nome. Pentru a asigura securitatea, se pare că nu mai consideră necesară gruparea de ţări servile de până acum. De fapt, politicile sale demonstrează că prăbuşirea econo­mică a imperiului sovietic este o ame­ninţare mult mai mare decât ata­curile Vestului.

Scânteile provocate de politicile divergente din regiune pot duce la o explozie periculoasă. Statelor satelit, nemaioperând sub iluzia că funcţio­nează comunismul, li s-a dat o şansă istorică să îşi urmărească propriile politici reformatoare. Deşi Gorbaciov pare dispus să le lase mână liberă acestor ţări, se pare că el nu doreşte să le piardă din Pactul de la Varşovia. Vo­latilitate imprevizibilă a Europei de Est are implicaţii şi pentru Vest. Chiar dacă comunismul se va dovedi a fi fost un experiment eşuat în Ungaria şi Polonia, nu există garanţii că va fi înlocuit cu o democraţie. Fără un progres economic vizibil, şansele ca tulburările sociale şi haosul politic să ducă la o dictatură de dreapta sau de stânga sunt mari. Iugoslavia, la rândul ei, este atât de divizată, tensiunile politice fiind legate de naţionalismul pronunţat, încât ţara este ameninţată de ruperea în mai multe provincii.

Din fisurile care s-au produs atât în Europa de Est, cât şi între Est şi liderul de la Moscova, reies două întrebări cruciale care necesită răspunsuri urgente:
- Cât de mult se pot distanţa state­le satelit de Moscova, fără a atrage represiunea de la Kremlin?
- Cât de mult poate profita Vestul de situaţia actuală, fără a deveni iresponsabil?
Până acum, Vestul nu s-a implicat în procesul de schimbare. Sperând că războiul rece s-a încheiat, Vestul a ezitat să interfereze cu sfera de infuenţă a Moscovei. Preocupat de alte regiuni, Washingtonul nu a dat atenţie specială Estului Europei. Precauţia este înţeleaptă, dar actuala şovăială repre­zintă un blocaj. În acelaşi timp, influenţa Vestului este drastic limitată. O intervenţie prea puternică ar face ţări ca Ungaria sau Polonia să prindă curaj, ceea ce ar putea provoca represiunea sovieticilor. Cu alte cu­vinte, Vestul pur şi simplu nu mai are puterea universală pe care o exercita în 1945.

La prima întrebare se poate răs­punde mai uşor: nimeni nu ştie cât de mult e prea mult, cel puţin nu cu precizie. Adrian Hyde-Price, cerce­tă­tor la Institutul Regal al Afacerilor Inter­naţionale din Londra, spune că "Gorbaciov le-a acordat clienţilor săi des­tulă libertate, dar se pare că nu are o politică pe termen lung. Este o dublă problemă: cum să des­chizi poarta de ecluză fără să iasă prea multă apă?".

Liderii sovietici au conflicte des­chi­se despre câtă libertate poate fi permisă în Europa de Est. Luna trecută, Viktor Chebrikov, membru al biroului politic şi fost şef al KGB-ului, a de­nunţat "elementele antisociale" care în­cearcă "să împingă masele înspre anarhie". Ziarul Pravda a replicat su­ge­rând că partidul ar trebui să ia în considerare "înţelegeri formale" cu grupurile independente.

Lăsând la o parte aceste inadver­tenţe, nimeni nu se îndoieşte că sovieticii vor să îşi păstreze influen­ţa din Europa de Est, singura re­giu­ne în care regimul comunist este menţinut cu succes. Indiferent de orice experiment, Gorbaciov nu a renunţat la doctrina Brezhnev, care afirmă autoritatea sovietică asupra blocului comunist. Gorbaciov însă nu este singurul care nu are gândită o politică clară.

Nici Statele Unite, nici aliaţii săi vestici nu au aşa ceva, făcând ca răspunsul la a doua întrebare să fie o necu­noscută. Abia acum încep guvernele vestice să realizeze imensele im­pli­caţii ale schimbărilor ce au loc.

Unii europeni se tem că ritmul schimbărilor din Est nu le va permite să elaboreze un răspuns de politici coerente. Un consilier al preşedintelui francez, François Mitterrand, spune că: "Europa de Est ar putea deveni o regiune de instabilitate şi risc". Dar alţii prevăd ceva mai optimist: "Este cea mai mare ocazie pentru ca Vestul să îşi instaureze influenţa în regiune, de la cel de-al doilea război mondial în­coace", spune Mark Palmer, am­ba­sa­­dorul american în Ungaria şi sus­ţinător al activismului vestic. "Trebuie să ne implicăm, nu numai pentru a ne promova valorile şi sistemul econo­mic, dar şi pentru a ne asigura că aceste schimbări dramatice se petrec într-un climat stabil. De aceea Vestul trebuie să aibă o strategie."

Dar până acum Vestul nu are o strategie, ci doar nişte principii vagi. Fostul secretar de stat Henry Ki­ssin­ger, o figură influentă printre repu­blicanii lui Bush, argumentează că Washingtonul şi Moscova trebuie să negocieze direct viitorul Europei de Est, într-o "a doua Yalta", o compensare pentru mult criticatul acord, care a cimentat diviziunea dintre Estul şi Vestul Europei. Moscova ar trebui să tolereze libertatea politico-econo­mică în Est şi să renunţe la doctrina Brezhnev. În schimb, Vestul ar trebui să fie de acord cu interesele sovietice "legitime" pentru securitate, inclusiv cu angajamentul că nu va dori reuni­ficarea Germaniei sau că va urmări alte avantaje militare.

Conservatorii din Vest sunt însă  de părere că o a doua Yalta nu ar face decât să permită dominaţia sovietică în zonă. Nu sunt în favoarea conso­lidării situaţiei actuale sau pentru a extinde, în mod ilogic şi nerealist, influenţa NATO în Est. În schimb, re­comandă ca ambele părţi să slă­beas­că prezenţa militară.

Soluţia înţeleaptă pentru Vest ar fi să îşi reconsidere politica de "dife­renţiere", care în mare a însemnat să dialogheze cu fiecare ţară în parte, nu prin intermediul Moscovei, şi să re­compenseze ameliorarea drepturilor omului cu răsplăţi economice, cum este şi clauza naţiunii celei mai fa­vorizate. Dar un diplomat vestic, din Vie­na, spune că "diferenţierea este o po­litică reactivă, o politică precaută. Este fără de iniţiativă şi nu răspunde la problemele complexe care se ivesc acum".

Vestul trebuie să definească şi să dea vigoare unei atitudini de bun-simţ. Trebuie să identifice tendinţele care trebuie încurajate, ce tip de implicare are cel mai mare impact şi unde îniţiativa ar fi irosită. Ministrul de Externe polonez, Ta­deusz Olechowski, i-a spus clar secretarului de stat James Baker că ajutorul este bi­nevenit: "Statele Unite trebuie să fie prezente".

Aceasta este şi intenţia Statelor Unite, dar Vestul este divizat de întrebarea cât de mult să ajute blocul estic. O tabără, din care face parte premierul italian, Ciriaco De Mita, vrea să lanseze un plan Marshall pentru statele comuniste, prin care să se gestioneze datoria blocului de 131 de mi­liarde de dolari - datorie care a crescut cu 60% în ultimii trei ani. Săptămâ­nalul The Economist califică planul drept "o irelevanţă costisitoare". Cri­ticii sunt circumspecţi cu privire la finanţarea Estului Europei fără a avea o idee despre ce vor primi în schimb. Fost consilier de securitate naţională al Statelor Unite, Zbigniew Brzezinski vrea ca orice tip de asistenţă să fie condiţionată de "o mişcare deliberată pentru a adopta mecanismul de formare liberă a preţurilor şi pentru a garanta libertatea de opţiune po­litică".  

Dar varianta cea mai realistă este ca Vestul să aibă un rol de anvergură mai mică prin care să împingă încet blocul estic către economia de piaţă. Statele Unite sunt pregătite să ajute, dar nu cu bani. "Ar fi greu să luăm măsuri legislative" într-o perioadă cu bugete reduse, spune un important consilier prezidenţial. A adăugat însă că, "dacă face schimbările necesare", administraţia Bush ar fi dispusă să sprijine Polonia şi Ungaria prin intermediul Fondului Monetar Internaţional. Am­basadorul Palmer recomanda joint venturile şi micile împrumuturi di­recţionate către proiecte specifice. Doreşte ca preşedintele Bush să facă un turneu în Europa de Est.

Utile ar fi şi fondurile private. Luna aceasta, prima şcoală privată de afa­ceri va fi deschisă în Budapesta. Fondul Rockefeller Brothers sprijină agricultura privată în Ungaria. Dar până acum contribuţia privată a fost mică. În trecut, regimurile din blocul estic au respins orice asistenţă capitalistă. Acum, investitorii vestici sunt îngrijoraţi în privinţa instabilităţii. "Dacă vor bani şi noi investiţii din Vest, atunci trebuie să creeze un climat econo­mic şi social astfel încât oamenii de afa­ceri vestici să simtă că au de-a face cu o situaţie stabilă, curăţată de biro­cra­ţie, şi să vadă că pot obţine un profit decent pe care să-l repatrieze", spune Peter Tarnoff, preşedintele Consiliului pentru Relaţii Interna­ţionale.

Optimiştii sunt de părere că pro­gresul economic îl va atrage şi pe cel politic. Franz-Lothar Altmann, de la Institutul Südost din München, spune că, "dacă reforma economică funcţio­nează, schimbarea politică va fi legiti­mată". Scopul final este "finlandi­za­rea" gradată, adică îndreptarea către economia de piaţă de tip vestic şi democratizarea, care vine o dată cu aceasta, reducând natura opozantă dintre Est şi Vest.

Nu există intenţia de a interfera între Est şi Moscova, ceea ce ar destabiliza militar regiunea. Dar există voci care văd motivaţia pentru schimbări sistematice. "În loc să separăm Polonia de restul blocului, ar trebui să încurajăm răspândirea schimbării până la Uniunea Sovietică", spune Michael Mandelbaum, membru al Consiliului pentru Relaţii Inter­na­ţio­nale. "De ce să ne oprim la Elba? Haideţi să împingem înapoi comunismul până la Uniunea Sovietică." Neverosimil. Dar dacă Statele Unite şi partenerii lor vor să îl împingă cât de cât, trebuie să înceapă de acum.
Christopher Ogden; Kenneth W. Banta
Time Magazine, 27 martie 1989