Cine vrea politica

Din declaratiile unuia dintre cei mai bogati oameni ai vremii, antreprenorul in constructii si comunistul Emil Calmanovici, aflam ca in casa sa a fost pregatita "contramanifestatia lui Radescu". Organizatori au fost Pantelimon Bodnarenko si Serghei Nikanov, care aveau ca "legatura superioara de partid" pe Emil Bodnaras. Iar miscarile generalului erau cunoscute prin intermediul unuia dintre membrii familiei sale, pacient al psihiatrului Egon Weigl al carui cabinet fusese casa conspirativa a comunistilor.

As spune ca perioada cea mai grea pentru cercetatorul preocupat de comunism este etapa tulbure de dupa razboi. Aceasta si pentru ca documentele de arhiva si presa vremii invalideaza opiniilor istoricilor si eseistilor cu prestigiul consolidat de productii propagandistice. Contravin apoi imaginilor de "victime" si "calai" prin care oamenii s-au deprins sa clasifice personajele trecutului. Si nu in cele din urma, analizele sunt excesiv concentrate pe prim-planul scenei politice. Desi cheie a deznodamantului pot fi si actori din rolurile secundare ori "corul" multimii.
Spre exemplu, guvernarea Radescu (6 decembrie 1944 - 28 februarie 1945) are din perspectivele expuse lacune esentiale. Lucrarile de specialitate sunt focalizate pe demonstratia organizata de comunisti in Bucuresti, la 24 februarie si pe replica discursului rostit de seful guvernului. Discurs prin care Radescu apeleaza la "neamul care a stiut totdeauna sa-si apere fiinta" spre a se ridica impotriva celor "fara neam si Dumnezeu" in frunte cu "doi venetici, Ana Pauker si ungurul Vasile Luca".

Ce se intampla intre "mana de insi" (cum ii numeste Radescu pe comunisti) si "neamul romanesc"? Tara n-avea multi muncitori, insa dintre ei se recruteaza "nucleul dur" al mitingurilor si demonstratiilor. Iar multimea este atrasa de sloganurile si lozincile comuniste. Oricate acte de binefacere ar face, bogatii nu sunt iubiti de saraci. O realitate care a motivat, pretutindeni in lume, elitele epocii moderne in adoptarea reformelor economice si masurilor de protectie sociala. Astfel ca "agitatia si propaganda" comunistilor din februarie 1945 dau impresia dorita de initiatori: tara "fierbe" de dorinta unui guvern al Frontului National Democrat. Stirile (cu date exagerate) despre mitingurile din tara si telegramele de adeziune, publicate sub semnatura unor organizatii si "colective" muncitoresti sau satesti au efectul scontat al manipularii numite "fabricarea consimtamantului".
Nici manifestantii nu sunt lasati la voia intamplarii. Dupa cum relateaza fostul sef de cabinet al lui Gheorghiu-Dej, Paul Sfetcu, pe atunci muncitor sindicalist la CFR Grivita, demonstrantii erau dublati de "rezervistii" care asteptau intr-un anumit loc, pregatiti de interventie in cazul unor "atacuri" ale opozitiei. Chiar dintru acest inceput al practicilor comuniste, spontaneitatea si creativitatea oamenilor au fost anihilate. Lozincile se strigau pe baza "cuvantului de ordine" primit de la "seful coloanei". Sfetcu a auzit prima oara de Gheorghiu-Dej cand s-a cerut coloanei sa strige ca vrea intrarea lui in guvern. Ca exemplu relevant al apolitismului si ignorantei manifestantilor, in ancheta sa din 1948-1954, Belu Zilber relateaza o intamplare (prezentata ulterior de Silviu Brucan ca achizitie a memoriei sale). Calcat pe picior in inghesuiala, un participant isi ameninta tovarasul "agresor" ca-i va da cu "portretul lui Iorga" in cap. Portretul il reprezenta insa pe Marx, "parintele proletariatului mondial" necunoscut muncitorilor romani la acea data.

Din arhive ies la lumina si actiunile altor "personaje secundare" - agentii sovietici ce fusesera incarcerati pe teritoriul Romaniei. Din chiar declaratiile unuia dintre cei mai bogati oameni ai vremii, antreprenorul in constructii si comunistul Emil Calmanovici, aflam ca in casa sa a fost pregatita "contramanifestatia lui Radescu". Organizatori au fost Pantelimon Bodnarenko si Serghei Nikanov, care aveau ca "legatura superioara de partid" pe Emil Bodnaras. Iar miscarile generalului Radescu - sef al guvernului Romaniei si secretar de Stat la Departamentul Afacerilor Interne! - erau supravegheate si cunoscute prin intermediul unuia dintre membrii familiei sale, pacient al psihiatrului Egon Weigl al carui cabinet fusese casa conspirativa a comunistilor.

O privire de ansamblu iti lasa si gustul amar ca Radescu era, in vremea guvernarii sale, singurul notabil in conflict deschis cu comunistii. Cu o zi inaintea manifestatiei de la Bucuresti, in 23 februarie este facut public apelul unor "personalitati national-taraniste in frunte cu Anton Alexandrescu" catre ceilalti taranisti de a adera la FND. La 26 februarie, alt grup - "de generali si ofiteri in frunte cu generalul de divizie Constantin Vasiliu-Rascanu" - se desolidarizeaza public de actiunile si declaratiile lui Radescu. Iar in ziua urmatoare, "membri ai Academiei Romane, profesori universitari si sfetnici ai tronului" inainteaza Regelui un protest impotriva "reprimarii manifestatiei pasnice" de catre Radescu. Semneaza Parhon, Sadoveanu, Hortolomei, Mitita Constantinescu, Traian Savulescu, D. Mezincescu, S. Stoilov, N.Gh. Lupu. Astfel, se aleg viitorii stalpi ai institutiilor "democratizate" din Romania.
Prin 1946 abia au incercat vechii politicieni "sa-i sparga" pe comunisti. Veriga mai slaba le-a parut Patrascanu. Lui ii placea sa repete si maxima atribuita lui Radescu: "Cine vrea sa faca politica trebuie sa se deprinda in fiecare zi sa inghita o soparla vie". Legat precum Ulisse de catargul corabiei sale, Patrascanu a rezistat. Dar in cercul de fier al disciplinei comuniste, insusi faptul de-a fi fost incercat de sirene se pedepsea ca o "crima de inalta tradare"!