Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
“Fugarii” au învăţat în timp din propria experienţă, în cursul anilor de “sihăstrie”, cum să citească semnele naturii, să nu lase urme pe frunze sau zăpadă, să vâneze fiare sălbatice şi să înveţe avantajele cojocului tăbăcit fără sare. Cei care au respectat regulile supravieţuirii, au făcut zile negre Securităţii. Cei care le-au nesocotit, au plătit cu viaţa.
AU SUPRAVIEŢUIT ÎN INIMA MUNŢILOR. “Fugarii” au învăţat în timp din propria experienţă, în cursul anilor de “sihăstrie”, cum să citească semnele naturii, să nu lase urme pe frunze sau zăpadă, să vâneze fiare sălbatice şi să înveţe avantajele cojocului tăbăcit fără sare. Cei care au respectat regulile supravieţuirii, au făcut zile negre Securităţii. Cei care le-au nesocotit, au plătit cu viaţa.
Prima grijă a “fugarului” ajuns în hăţişurile pădurii sau pe înălţimile muntelui, era încropirea unui adăpost şi asigurarea hranei. La început, partizanii au înfiinţat adevărate tabere, denumite printre iniţiaţi, “stat major”. Era locul în care se adunau, la sfat, partizanii. Preferau zone protejate de desişul pădurii, stânci uriaşe şi cursuri de apă. Construiau foarte rar cabane, preferând în schimb amplasarea de corturi militare. Drept perne foloseau saci umpluţi cu frunze, iar pături – piei de oaie de la ciobani. O vatră de piatră şi un ceaun pentru mâncare completau dotarea austeră a taberei. Din asemenea “cuib de vultur”, supravegheau uşor trecătorile din munţi. La căile de acces spre tabără, grupau întotdeauna santinele, care se schimbau prin rotaţie la câteva ore, în funcţie de mărimea grupului. Pe timpul verii, abandonau taberele, schimbându-şi în fiecare noapte culcuşul, pentru a nu fi descoperiţi. Drept adăposturi temporare foloseau cabanele izolate sau părăsite, peşterile şi refugiile montane. În timpul iernii, coborau în sate, la rude şi prieteni de încredere, care îşi riscau libertatea, “tăinuindu-i” în fânare, grajduri sau şuri de paie.
ŢINUTå DE FUGAR. Din cauza mediului umed, partizanii au adoptat îmbrăcămintea păstorilor. Amestec de pragmatism şi confort termic, vestimentaţia partizanului cuprindea ca piese “de bază” bocanci uşori, o cămaşă groasă, o haină din postav rezistent la umezeală şi ploaie, de culoare închisă pentru a se pierde în întunericul pădurilor, pantaloni pană din postav. Pentru a uşura deplasarea printre crengi, se renunţa la buzunarele, gulerul şi căptuşeala hainei. Jambiere de piele “urcau” deasupra picioarelor, ferindu-le de umezeală şi de fiarele pădurii. Cea mai importantă piesă a vestimentaţiei era cojocul de oaie, tăbăcit fără sare, pentru a nu reţine apa şi croit mai lung pentru a acoperi şi genunchii. Tot din blană de oaie era confecţionată şi căciula, mulţi preferând modelul rusesc, “cu urechi”.
Citește pe Antena3.ro
MåMåLIGå CU BRÂNZå. Dacă în textele literare despre haiduci, mesele acestora sunt descrise ca îmbelşugate, şi stropite din plin de clondire cu vin, meniul zilnic al unui om hăituit era desigur diferit, frugal. La început primeau din satele învecinate pâine, slănină, paste făinoase şi orez, dar când rezervele se împuţinau, consumau brânză de la ciobani şi mămăligă. Mălaiul avea avantajul că rezista la umezeală, iar mâncarea era uşor şi repede pregătită. Grupările care se deplasau continuu prin munţi înlocuiseră ceaunul cu o oală de aluminiu în care fierbeau mămăliga. Oamenii aveau grijă să dea oala cu funingine, pentru a evita sclipirile ei în soarele amiezii. Vânătorii iscusiţi consumau şi carne de vânat.
ARSENAL VARIAT. O altă preocupare a grupărilor de rezistenţă era achiziţionarea de armament şi muniţii. Procurarea armelor se făcea pe mai multe căi. Mulţi dintre fugari îşi păstraseră armele cu care luptaseră în timpul războiului. Alţii, prea tineri pentru recrutare, obţinuseră arme de la rudele mai în vârstă. Au existat situaţii când grupările anticomuniste au contactat ofiţeri activi de la care au primitt arme. În alte cazuri, au atacat depozite ale Armatei. Soldaţii germani care fugeau din calea Armatei Roşii, cei din Valea Prahovei, lăsau şi ei armele românilor, primind în schimb hrană şi îmbrăcăminte. Pistoale mitralieră Oriţa, Beretta, puşti Mannlicher, ZB-uri constituiau arsenalul obişnuit al rezistenţei. Tot de la foşti ofiţeri s-au primit busole, binocluri, hărţi militare. Organizaţiile importante construiau în munţi adevărate depozite de arme, având grijă să expună cartuşele periodic la soare, pentru a le feri de umezeală. Deşi cantitativ armele acopereau necesarul de luptă al trupelor de partizani, starea lor de funcţionare era de multe ori precară.
MANUAL DE SUPRAVIEŢUIRE
Vasile Motrescu, membru al rezistenţei anticomuniste din Bucovina, a întocmit în 1953 un set de reguli pentru partizanii din munţi. Aceştia trebuiau să coboare foarte rar în sate. Pe timp de vară, Motrescu recomanda adăposturi improvizate, evitându-se construirea de colibe şi corturile. Plaiurile, drumurile şi poienile trebuiau ocolite la cel puţin 100 de metri noaptea şi 200 metri ziua. De asemenea, erau de evitat şi stânile şi barăcile cu muncitori. În schimb, în timpul iernii, îi sfătuia pe partizani să nu se deplaseze nicăieri. “Niciodată să nu dai punct de întâlnire precis, scria Vasile Motrescu în însemnările sale. Trebuie să se circule cu o deosebită atenţie şi simţ, să calci încet şi sigur, iar când ai auzit vreun zgomot neobişnuit de tine şi simţit ceva un foşăit de frunze, miros de tutun sau de domn (miros de parfum), (...) căci partizanul are simţuri deosebite de ale (semenilor) trăiţi în mijlocul societăţii, stai şi ascultă bine şi dacă o frunză bate, o bate vântul, altfel ori cum ştii tu fă calea întoarsă ca pisica să nu te bagi, mai bine ocoleşte căci ocoleşti moartea ta şi a prietenilor tăi.” Respectarea cu sfinţenie a acestor reguli l-a ajutat pe Motrescu să se ascundă în pădurile bucovinene timp de şase ani (1952-1958).
LA ADåPOST
Într-unul dintre bordeiele sale s-au găsit două caiete cu însemnări şi scrisori adresate autorităţilor. În aceste misive, Motrescu ironiza eforturile Securităţii de a-l asasina, oferindu-le totodată vagi “indicii” despre unde petrecuse iarna. “Domnilor, le scria în 1951 Motrescu urmăritorilor săi, mai aveţi o singură nădejde în astă-vară de a mă distruge, daţi otravă pe la stâni şi la muncitori sau ţigări cu morfină, dar şi pentru acestea am leac, am o pisică care face analiza mâncărilor şi tutunul l-am lăsat. Dar dvs. ştiţi unde am stat astă-iarnă? Ce, credeţi că am stat în pădure ori în sat? La adăpost, căldură şi ascultând «Vocea Americii»! Şi dvs staţi şi tremuraţi de frig pe la barăci.”
