Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept

Jurnalul WEBCAM LIVE ROMÂNIA

Ştiri

Editoriale

Special

Bani şi afaceri

Externe

Cultură

România Inteligentă

Sport

Viaţa Sănătoasă

Timp Liber

Jurnalul.ro › Scînteia › Istoria Comunismului › “Lumină pentru fiecare cătun!”

“Lumină pentru fiecare cătun!”

de Florin Mihai | 13 Feb 2008 • 00:00

“Motorul” socialismului. Inspiraţi din teoria marxist-leninistă, comuniştii români au declanşat la scară naţională un program de utilizare a energiei electrice care urma să pună în “mişcare” uzinele şi fabricile şi să asigure modernizarea muncii agricole. Cinematografele, căminele culturale şi aparatele radio au schimbat “faţa” aşezărilor rurale, declarate “comune model”. • “Haos” în economie

Gheorghe Gheorghiu-Dej – secretar general al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român (CC al PMR) – descria la 27 decembrie 1948 reprezentanţilor Marii Adunări Naţionale “necesitatea” trecerii la planificarea economiei în România. Preluarea puterii de “cei care muncesc” şi “ascuţirea luptei de clasă” urgentau adoptarea planului de stat pentru anul 1949, după spusele sale.

DUPĂ PLAN. Deşi alte state comuniste (Cehoslovacia, Bulgaria) trecuseră la planuri bienale, Dej recunoştea dificultăţile PMR în domeniul planificării economice. În acea perioadă, comuniştii români de-abia schiţau studiul ce constituia “materialul statistic şi documentar” pentru planificare. Experienţa “tovarăşilor” români în domeniu era nulă, aparatul tehnic şi cadrele din economie lipseau, recunoştea cu francheţe Gheorghiu-Dej. Planul de stat din anul 1949 urma să fie de fapt unul pregătitor. După model sovietic, accentul urma să fie pus pe industrializare (industria grea). Se miza pe creşterea cu 40% a producţiei faţă de 1948 cu ajutorul importurilor de materii prime furnizate de Uniunea Sovietică. În privinţa agriculturii se dorea “îndrumarea sectorului spre socialism” prin crearea Staţiunilor de Maşini şi Unelte şi a Gospodăriilor Agricole Colective şi de Stat. Se realiza astfel dezideratul social al noului regim, “alianţa dintre clasa muncitoare şi ţărănime”. Electrificarea, “motor” al economiei socialiste, urma să fie introdusă la scară naţională. Conform planului de investiţii pentru anul 1949, 82 de miliarde de lei urmau să fie distribuite astfel: 36,8% industria extractivă şi grea, 21,2% transporturi şi comunicaţii, 11,2% lucrări de interes social şi cultural, 10,4% industria uşoară, 9,4% agricultură şi silvicultură, 9,3% administraţia de stat şi apărarea naţională şi doar 1,7% comerţ. Legea pentru Planul de Stat a fost votată la 28 decembrie 1948 cu 387 de voturi pentru, doar doi delegaţi... opunându-se!

“SCÂNTEIA ELECTRICĂ”. La sfârşitul secolului al XIX-lea, dintre gânditorii vremii, Marx a intuit importanţa electrificării, anunţând în viitor “forţa revoluţionară” a curentului electric. Pe “linia” marxistă, în 1920, în plin război civil între roşii şi albi, Lenin definea comunismul “putere sovietică plus electrificare”, fapt de înţeles într-o Rusie în care ţăranii mai trăiau în condiţiile Evului Mediu. În 1948, liderii PMR au declanşat la scară naţională un program de utilizare a energiei electrice care urma să pună în “mişcare” uzinele şi fabricile, să asigure mecanizarea unor munci agricole şi să lumineze oraşele şi satele. Guvernul României a redactat “Planul de electrificare a ţării şi de folosire a apelor” (1950), care trebuia aplicat pe durata a două cincinale, începând cu 1951. Atenţia planificatorilor s-a îndreptat spre construirea de termocentrale şi hidrocentrale, dar şi a liniilor de transport şi staţiilor de transformare. Pentru a reduce decalajul economic între provinciile României, guvernul a decis construirea unor hidrocentrale şi baraje de acumulare în Moldova (prioritare erau hidrocentrala “Vladimir Ilici Lenin” de la Stejar, pe Bistriţa, lacul de acumulare de la Bicaz, amenajarea pentru irigaţii în lunca Siretului şi în nordul Bărăganului). Revistele economice prezentau cititorilor avantajele folosirii energiei electrice. Astfel, cu energia dezvoltată de un kilowat în decurs de o oră se puteau mulge 40 de vaci, alimenta zece ore un aparat de radio, rula o oră un film cinematografic, lumina o locuinţă cu trei camere timp de trei zile, ţesăla 22 de cai sau tunde 500 de oi.

“COMUNELE MODEL”. În România interbelică, puţine sate cunoscuseră avantajele energiei electrice, prilej pentru propaganda comunistă să susţină teza “exploatării şi asupririi” ţărănimii ţinute “în cea mai adâncă beznă” de “regimul burghezo-moşieresc”. Acum în “patria oamenilor muncii”, ţăranii erau anunţaţi că electrificarea le va face viaţa “mai spornică şi mai uşoară” prin folosirea tot mai mare a maşinilor agricole de tot felul, care creşteau producţia la hectar. Comodităţi şi divertismente rezervate până atunci doar orăşenilor, urmau să-i bucure de-acum şi pe locuitorii satelor. Fiecare sat urma a fi înzestrat cu un cinematograf şi cu aparate radio, iar lumina nu putea lipsi din case. În frenezia “întrecerilor socialiste” declanşate în uzine au fost prinşi şi ţăranii, dar sub o altă formă – întrecerea pentru titlul de “comună model”. Pentru a primi statutul de comună “fruntaşă”, un sat trebuia să-şi modernizeze clădirile primăriei şi şcolii. Prezenţa căminului cultural, mijloc de “culturalizare a maselor”, era, de asemenea, o condiţie de înscriere în “cursă”. Drumurile trebuiau reparate, iar apa potabilă, adusă prin conducte speciale, şi lumina electrică erau, de asemenea, prevăzute în plan, conform lozincii “lumină în fiecare cătun”.

SMT-URI. Prin “rezoluţia asupra sarcinilor partidului” din 3-4 martie 1949, conducerea de partid a înfiinţat Staţiunile de Maşini şi Tractoare (SMT). În viziunea conducerii, utilizarea maşinilor în agricultură urma să-i convingă pe ţărani de “superioritatea muncii cu mijloace mecanizate”, ce urma a fi practicată prin întovărăşiri şi colectivizare. La scurt timp au apărut primele neajunsuri. În România nu existau specialişti care să repare maşinile şi piesele uzate. S-au înfiinţat astfel Centrele Mecanice, iar tractoarele s-au grupat pe brigăzi. La acea dată, afirmau propagandiştii sovietici, colhoznicii din URSS foloseau tractoare şi combine în proporţie de 90%. Delegaţiile de muncitori şi ţărani care vizitau URSS vedeau cu ochii lor “minunea”, fiind totodată “şcoliţi” pentru repararea maşinilor. Primele tractoare şi unelte agricole erau de altfel de provenienţă sovietică (tractoare STZ Naty şi KD 35, combine autopropulsate, cultivatoare, discuitoare şi strunguri). Treptat, cu “îndrumări” tehnice de la specialiştii sovietici s-au fabricat tractoare şi în România, la întreprinderile Sovromtractor. Spre sfârşitul anului 1950, muncitorii de la Sovromtractor au furnizat SMT-urilor 4.700 de tractoare.

Meserii noi

Deşi propaganda oficială prezenta activitatea SMT-urilor o suită de “succese în muncă”, în realitate, lucrurile mergeau greu şi pentru că nu exista personal calificat pentru a “mâna” “bolizii” pe ogoare. Prin Direcţia Generală a SMT-urilor, Ministerul Agriculturii a organizat şcoli profesionale de specialitate. Pontatori-alimentatori, şefi de brigadă, mecanici agricoli şi tractorişti erau pregătiţi pentru a deveni noile cadre ale agriculturii mecanizate. Randamentul absolvenţilor era scăzut, instruirea făcându-se în grabă. Existau cazuri, desigur “grave”, în care tractoriştii arau pământurile “chiaburilor” sau vindeau motorina. Primele Gospodării Agricole Colective au beneficiat din plin de ajutorul SMT-urilor, posibilă explicaţie pentru succesele înregistrate în producţie. Cele mai bune maşini ale SMT-urilor erau direcţionate spre colective, precum şi cei mai buni specialişti.

Definiţie

“Comunism înseamnă puterea sovietică plus electrificarea întregii ţări. Numai atunci când ţara va fi electrificată, când industria, agricultura şi transportul vor fi puse pe baza tehnică a marii industrii moderne, numai atunci vom învinge definitiv”

Lenin, decembrie 1920