"Noi vrem pamant!"

In viitoarele tari europene comunizate, reforma agrara s-a desfasurat intre 1944 (Polonia) si 1947 (viitoarea RD Germania), in beneficiul a peste trei milioane de familii. Pretutindeni, a inceput cu stabilirea unui prag maxim al proprietatii, cel mai mare fiind in Ungaria si Romania (57 si respectiv 50 de hectare) si cel mai mic - in Albania si Coreea (5 hectare). Cu prilejul improprietaririi au fost stabilite si categoriile de tarani asupra carora se vor adopta strategii diferite in impunerea cotelor si a colectivizarii.

Dupa cea de-a doua conflagratie mondiala, conceptia bolsevica a razboiului ca "moasa a revolutiei" si-a dovedit iarasi eficienta. Succesele decretelor lui Lenin "asupra pacii" si "asupra pamantului", prin care fusesera speculate trebuintele fundamentale ale oamenilor - de siguranta si hrana - , au fost repetate in Europa de Est si Asia. Intr-un ritm mult mai alert decat in urma cu un sfert de veac au fost parcurse insa toate etapele de comunizare.

Stenogramele sedintelor Frontului National Democrat dovedesc eforturi de o surprinzatoare concentrare (pentru un partid atat de mic si cu lideri fara experienta de guvernare) asupra multimii rurale. "Important este la tara cum se misca satele, spunea Ana Pauker la finele lui ianuarie 1945. Mai important este ca tot ce avem noi ca forta sa aruncam la tara, sa sgandarim totul acolo, iar ecoul sa vina la Bucuresti." Prin reforma agrara, Partidul Comunist a castigat noi membri si popularitate in mediul cel mai conservator, dar si cel mai bine reprezentat al populatiei Romaniei. Astfel, dorinta de a avea pamant ca sursa de baza a prosperitatii a aparut ca implinita de comunisti.

"Literatura angajata" din anii ’50 abunda in opere care redau "framantarile" impartirii pamanturilor de tarani. Capul de lista al noilor eroi este Mitrea Cocor, prototip al taranului dezinhibat dupa periplul sovietic. Brazda de plug sfasiind mosia sacrosantului personaj care fusese pana atunci pantecosul boier este o imagine-simbol a primelor filme produse de cinematografia romaneasca dupa razboi. Arta militanta (si pentru buna intelegere dintre etniile conlocuitoare) ocoleste insa situatiile mai deosebite ale Transilvaniei, unde marile proprietati apartinusera grofilor maghiari si cele mai prospere asezari, comunitatilor germane.

Multe istorii de familie transilvanene isi descalcesc sensurile abia de cand istoria secolului trecut incepe sa se limpezeasca. O poveste de viata (despre "ce-nsemna soarta") care nu-si gasea atunci cadrul si semnificatiile in marea istorie ascultasem in copilarie si eu. Narata de protagonista ei, bunica mea. Intr-o zi, la putina vreme dupa razboi, in satul ei din Apuseni "batuse duba" a "instiintare". Veteranii de razboi au drept sa primeasca pamant, gradina si casa ("din cele mai bune") in satele nemtesti din vecinatatea Aradului. Nemtii, li se spusese, revenisera in tara lor impreuna cu armata germana. Barbatii satului cunosteau Glogovatul, Zabranii si Santana din drumurile facute in fiecare toamna cu caruta incarcata cu mere si alcool de prune. Sate si locuri bogate, fara termeni de comparatie in pamantul arid al Apusenilor, unde schimbau repede marfa lor pe grau si porumb.

Ea-si indemnase barbatul sa plece. Cu vaca legata in spatele carutei ca sa hraneasca fetita de 7 ani (care va fi peste ani mama mea) s-au pornit la drum. Mai curand in recunoastere, decat crezand intr-o atat de miraculoasa schimbare.

La Primaria din Glogovat (rebotezat Tudor Vladimirescu) fiecarei familii din convoiul "motilor colonistilor" i s-a repartizat cate-o gospodarie. Insa in curtea unde intrasera ei cu reprezentantul autoritatii locale au aparut "nemtoaia si pruncii". "E casa voastra de-acum, le-a spus nou-venitilor omul de la Primarie. Pe ei ii lasati sa mai stea daca si unde vreti!" "Gazdoaia incepuse sa planga; si dupa ea, pruncutii ei", povestea bunica mea. Contaminata de jalea lor, s-a pornit pe bocet si fetita din Apuseni. I-au dat apoi lacrimile si mamei ei. "Cum sa iei, fara frica, avutul si locul omului?" - se explica ea. Tulburat de negandita situatie, barbatul a intors caruta spre casa.

Cand povestea acestea, bunica se aseza sub semnul neputintei de-a se fi adaptat la schimbare. In expresia de actuala circulatie: nu fusese capabila sa raspunda la provocare. Ceilalti "colonisti noi" au ramas si-au trait dimpreuna cu "colonistii vechi" nemti. S-au facut, pentru o vreme, colectivisti si unii, si altii. Apoi iar au schimbat. Au invatat meserii si-au navetat ori s-au mutat in Arad. Prin anii ’70, nemtii s-au repatriat in locurile de unde le plecasera stramosii in urma cu mai bine de 200 de ani. Iar in casele lor, sa lucreze pamantul la CAP, au fost adusi oameni de prin Moldova.

"Colonistii" moti si bihoreni se stabilisera in Banat si Campia Aradului ca urmare a articolului 3 al Decretului-lege nr. 187 de la 23 martie 1945. Prin el au fost confiscate toate pamanturile si proprietatile agrare apartinand cetatenilor germani si cetatenilor romani de origine etnica germana, "care au colaborat cu Germania hitlerista". Expropriate au fost, in fapt, toate casele si proprietatile agricole din satele transilvanene nemtesti. Exceptie au facut familiile "indreptatitilor" (etnici germani mobilizati in razboi cu armata romana).

Primele sate colectivizate au fost asemenea asezari fara "chiaburi", prin urmare fara "lupta de clasa". Colectivele infiintate pe roditoarele pamanturi au fost inzestrate prioritar cu utilaje si transformate in CAP-uri model si momeala propagandistica pentru "inapoiatii" in credinta improprietaririi.

Dar de-atunci vremea s-a scurs in ritm atat de alert, incat tinerilor care-l mai citesc pe Cosbuc li se pare, probabil, ca dorinta taranului de a-si lucra propriul ogor tine de preistorie.