Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
● Victor Felea ● Mircea Zaciu
Azi am cumpărat "Jocul privirilor" (Povestea vieţii, 1931-1937) de Elias Canetti. Mă grăbesc să transcriu o mărturisire a autorului, citată în prefaţa cărţii (de Wolfgang Gabler): "Actul scrisului are în el ceva infinit, chiar dacă este întrerupt în fiecare noapte, el reprezintă o aşternere irepetabilă pe hârtie, concludentă în cel mai înalt grad atunci când nu se pune în scenă prin nici un fel de mijloace artistice. Dar pentru asta e nevoie de încredere în limbă, aşa cum este ea; mă mir că această încredere nu m-a părăsit încă. Experimentele lingvistice nu m-au atras niciodată... Şi aceasta din cauză că sunt subjugat complet de "substanţa" vieţii. Cel care se lasă în voia experimentelor lingvistice renunţă la cea mai mare parte a acestei substanţe... De parcă ar apăsa necontenit pe clape cu un singur deget".
Victor Felea, Jurnalul unui poet leneş. Ianuarie 1955-martie 1993, Ediţie îngrijită de Lidia Felea, Bucureşti,
Editura Albatros, 2000, p. 727
Întâlnit la facultate pe Berce, secretarul pe Centru. Ce fac? - Prost, îi răspund. De ce? Doar ştiţi, prietenul dvs. m-a respins (Îl ştiam bun prieten cu Sasu de la "propagandă"). O clipă de tăcere jenantă, apoi el: - Fiţi liniştit, săptămâna viitoare veţi avea avizul. Îi mulţumesc, cam uluit de răspuns. Pe urmă, neîncredere: e tactica tipică de "sedare", de profilaxie. - Ploaie torenţială, care mă imobilizează vreo oră la Biblioteca Centrală, unde m-a adus Rodica B. cu maşina. Şi ei i se promisese că va primi avizul de călătorie (la tată) refuzat întâi. Ce se întâmplă? Încerc să mă orientez. Să fie, poate, o măsură generală, mai "clementă"? Sistemul e plin de asemenea paradoxuri: când ai impresia că situaţia e mai coercitivă, mai opresantă, te trezeşti cu un acces de "liberalism"; când crezi că ai nimerit într-o perioadă "liberală", te pomeneşti cu un brutal pumn în gură. Ori să fie vorba de vreo intervenţie specială? Relaţia Niki-Ina? Visul meu de ieri-alaltăieri? Dar nici unul n-a dat vreun semn de viaţă de când am revenit de la Bucureşti. În cele din urmă las baltă orice speculaţie, poate nici nu iese nimic.
Lungă plimbare cu Marian. (...) Pleacă diseară la Bucureşti, apoi mai departe. Mă felicită pentru "fler". Istoriseşte cum i-au dat pasul. Cu "recomandări" şi aluzii transparente, la care n-a reacţionat, prefăcându-se că nu le pricepe. - La amiază, telefon de la rectorat, să merg să ridic avizul, mi s-a dat voie să înaintez formele pentru vizita la ai mei, în Germania. Mai iute chiar decât pronosticase Berce, ieri. Decis acum să nu mă grăbesc, aşa că anunţ că voi trece abia mâine să-l iau. - După-masă, la Jean. Speranţa? Stare incertă. Tăcere totală şi de dincolo, încât mă analizez dacă doresc cu adevărat să merg. Ce voi găsi? Patru ani de despărţire ne-au modificat fără doar şi poate şi pe unii, şi pe alţii. Doresc eu cu adevărat să plec? Poate că da, poate că nu. Dar nu e această ezitare inerţia deţinutului care, obişnuit cu regimul închisorii, nu-şi mai doreşte libertatea? - Seara, din nou. Mă gândesc că toată viaţa mea i-am decepţionat pe ceilalţi. Bietul A.E. Baconsky zicea despre mine că mi s-ar potrivi versul lui Villon (în traducerea Zoei Verbiceanu, pe atunci singura accesibilă, în circulaţie): "Primit cu drag, de toţi dat afară..." Să fie din "Balada vorbelor"? Să controlez odată cu originalul: ar fi un bun motto pentru o carte de memorii. Care, fireşte, nu se va scrie niciodată. Dar, revenind, am cucerit, am sedus, mi-am apropiat spontan (afectiv) o seamă de oameni, şi pe urmă i-am pierdut inexplicabil, m-au părăsit, mi-au întors spatele, s-au răcit definitiv faţă de mine (şi e clar că, uneori, din singura vina mea! dar care?)
Mircea Zaciu, Jurnal. IV, Bucureşti, Editura Albatros, 1998, p. 445-446
