1 octombrie 1989

● Stelian Tănase ● Victor Felea ● Adrian Fetecău

Deja aud conversaţii destule în jur cu privire la iarna ce va să vină. Frigul, jalea, întunericul, mizeria din iarna '84-'85 m-au speriat la extrem, nici după 4-5 ani nu mi-a trecut sperietura. Toţi sperăm să fie o iarnă uşoară. Frigul în case, pe lângă necazurile grave (uneori fatale) ce le aduce, este uneori o umilinţă, eşti silit să-l înduri ca pe o pedeapsă administrată de putere şi n-ai scăpare. În '84-'85, Bucureştii au avut aspectul unui oraş asediat. Un oraş ieşit din timp şi istorie, undeva în afara Europei, strivit de frig, întuneric, demolări şi atmosferă socială irespirabilă. Apa tăiată, caloriferul întrerupt, gazele lipsă-n aragaz. Am fost pur şi simplu lăsaţi fără mijloace de supravieţuire. O întreagă populaţie (cu cruzime sau nepăsare) îngenunchiată de ravagiile unei ierni devastatoare.

(...) Paleologu îmi povesteşte că pactul l-a încheiat într-un moment de slăbiciune. Slăbiciune, în sensul că forţele ţi-au slăbit după o rezistenţă îndelungată, dar şi că vigilenţa ţi-a scăzut. Te-ai obişnuit cu răul şi întrevezi o speranţă. O curândă elibe­rare, de pildă, un tratament mai bun. Soljeniţân, la fel, a fost agăţat la sfârşitul detenţiei. Dacă ei fac dovada că pot fi oameni (dau ţigări, ziare, o celulă unde poţi scrie, îşi vorbesc cu dumneavoastră, promit...), tu de ce ai continua să te încăpăţânezi, văzând în ei imagini ale răului? Uităm degeaba, vremurile s-au schimbat. Eh, sigur - spune dl. P. - că au ucis, au schingiuit, au violat, au persecutat. Dar, uite, ăsta fumează ţigări bune, pare ceva mai citit şi ştie să poarte cravate. Nu-s chiar nişte monştri. Ambalajul este unul european, civilizat. Şi deodată cade propunerea, continuă P. Culmea, că o fac de deasupra. În numele acestei înfăţişări europene, a unor moravuri civilizate. Te tratează ca de la egal la egal. Când raportul real este că au rămas ticăloşi (dovadă: îşi cer să dai informaţii despre prietenii tăi, îţi cer să-i vinzi, să trădezi). Tu percepi această egalitate, acest nou tratament ca un favor pe care ţi-l fac, ca pe un semn că te acceptă între ai lor. Ei au puterea, a lor e lumea. Ei împart rangurile, favorurile şi îţi dau dreptul de a te considera pe tine însuţi om, ei - dacă vor, dacă accepţi să colaborezi şi să te amesteci cu ei - te scot din închisoare. Îţi conferă aparenţa că eşti liber. Această aparenţă, chiar dacă ştii că este ceea ce este, o aparenţă. Decât nimic, măcar această aparenţă. Te mai reazemi. Şi la gândul că lucrurile se schimbă, că toate astea se pierd în haosul cotidian şi în uitare. Dar uitarea nu vine, meditează P. Doar moartea. Prin umilinţă. "Umilitor este doar să spui ce vor ei", zicea dna Florescu, evocată tot de dl. P. pentru rezistenţa ei până la capăt. Spunând asta, dl. P. are ochii plini de lacrimi.
Avem primele semnături. Doamne ajută! Să ne mişcăm discret. Când ajunge dincolo, abia atunci să ne simtă poliţia. Iar noi deja să avem următoarea mişcare gata.
Stelian Tănase, Acasă se vorbeşte în şoaptă. Dosar & Jurnal din anii târzii ai dictaturii, Compania, 2002, p. 139-142



Luna octombrie debutează cu o vreme "zbârlită", plină de vânt rece şi turbulent. Nori când negri şi greoi, când albi şi zdrenţuiţi trec pe cer. Soarele apare brusc şi înviorător, dar se stinge la fel de repede. Vântul se înteţeşte în răstimpuri şi, trecând prin plopii stufoşi, se aude ca o revărsare de ape. Eu stau la locul meu din odaie şi mă întunec sau mă luminez după mişcarea "ondulatorie" a celor ce se întâmplă afară. Sunt dincoace de fericire şi nefericire, într-o "recreaţie" mută a privirii.
Lidia îmi citeşte din când în când pagini din amintirile lui Jean Negulescu (Drum printre stele). Sunt savuroase şi stenice.
Acest român înzestrat cu toate harurile a parcurs un drum de invidiat într-o lume fascinantă, prin­tre idolii şi personalităţile de seamă ale artei moderne, el însuşi fiind o figură de marcă în creaţia cinematografică. Portretele schiţate în cartea sa do­ve­desc un remarcabil talent literar. Un oltean dintre cei mai autentici, care a dat strălucire (pretutindeni) numelui de român, situându-se firesc şi fără complexe în cadrul elitei mondiale a culturii, ca atâţia alţi români de va­loare din prima jumătate a acestui secol şi chiar de mai târziu.
Victor Felea, Jurnalul unui poet leneş. Ianuarie 1955 - martie 1993, Ediţie îngrijită de Lidia Felea, Bucureşti, Editura Albatros, 2000, p. 734



C.N. vizitează (ne informează Radio Bucureşti) şi tot vizitează lanuri de porumb unde se obţin recolte-record (i-auzi: 15.000 de tone de grâu la hectar şi 50.000 de porumb) faţă de care americanii pălesc de invidie... Minciuna e ridicată la rang de religie...
Apropo, azi le-am dus pe mama şi pe tanti Rica la două mănăstiri: Ghighiu (de maici) şi Cernica, unde un călugăr se va ruga şi pentru binele meu... De care chiar am mare nevoie... Am revăzut-o pe Ioana, pe care am cunoscut-o în vară... şi mâine plec la Bucureşti, pentru mult timp, la TIB '89... Câtă nevoie am de o femeie adevărată lângă mine... Poate va fi Ioana...
Deocamdată o am doar pe Margareta...
Adrian Fetecău, Jurnal nepublicat