Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
● Victor Felea ● Livius Ciocârlie ● C. Trandafir ● Liviu Antonesei
Am fost invitat azi, prin telefon, la un festival internaţional Eminescu ce se va desfăşura la Bucureşti în zilele de 13-15 iunie. De ce am fost anunţaţi atât de târziu? Şi ce fel de festival poate fi acesta, organizat atât de în pripă? Deşi e vorba de centenarul Eminescu, cred că ideologii ar fi preferat să nu-l aprobe. Totul se petrece sub semnul improvizării, ca de obicei. Pe mine, însă, asemenea "spectacole" nu mă mai atrag, drept care voi rămâne acasă.
Lectură antrenantă din Al. George, "Petreceri cu gândul şi inducţii sentimentale" (1986). Încep abia acum să-l gust cu adevărat pe acest scriitor, bogat în opinii, cultivat şi mereu interesant. Are ceva din "stofa" (bună) a criticilor francezi de la sfârşitul veacului trecut, Gourmont, A. France, Zola, din care de altfel a şi tradus.
Felul său de a scrie mă încurajează, indirect, să fiu eu însumi. E un exemplu de independenţă intelectuală, fapt întotdeauna important pentru un mânuitor al condeiului.
Victor Felea, Jurnalul unui poet leneş. Ianuarie 1955 - martie 1993, Ediţie îngrijită de Lidia Felea, Bucureşti, Editura Albatros, 2000, p. 728
Audienţă la primar sau, altfel spus, primul secretar municipal. Suntem convocaţi mai mulţi, la opt jumătate. Aşteptăm în picioare până la zece şi un sfert. Fiecare rămâne înăuntru două minute, cel mult trei. Intru printre primii. Primarul e un om gras, în vârstă, înconjurat de consilieri. Vorbeşte impersonal. Nu pot să spun că mă dispreţuieşte. Nici măcar nu exist. Mă întreabă de unde avem valută pentru drum. De la prieteni, spun. Prieteni de aici, sau din Occident? De acolo, spun. Nu se poate da aprobarea decât dacă transferă bani în contul nostru un cetăţean român care i-a câştigat legal. Nu vrea să se spună la Europa Liberă că profesorii universitari din România sunt întreţinuţi de străini.
Că nu pot să iasă din ţară nici în cazuri grave e bine să se spună?, îl întreb. Nici un semn de iritare: "Aţi auzit ce v-am spus. Reveniţi când veţi avea bani câştigaţi legal". Mă ridic şi plec. Nu vreau să forţez lucrurile. Aştept întâi răspunsul pe care i-l va da lui D.R. primul secretar judeţean. Dacă refuză şi el, ştiu ce am de gând să fac.
Livius Ciocârlie, Paradisul derizoriu. Jurnal despre indiferenţă, Bucureşti, Humanitas, 1993, p. 54-55
Mi-e jenă să scriu aici, dar nu va vedea nimeni niciodată. Am primit în dar trei porţii de friptură şi o sticlă cu Pepsi. Doamne, iartă-mă! Am făcut-o pentru Diana. Colega Mihaela Pridie vine cu fiică-sa şi cu fiul, elevi, să-i testez. I-a adus Dianei căpşuni proaspete, mari şi zemoase, de la Băneşti. A dat îmbelşugarea peste noi, nici nu mai simt nevoia să cârtesc, precum mi-e obiceiul, că am ajuns de poveste. Mihaela conversează cu Diana, Victoire se ocupă de doamna şi domnul Ţepuş, el mare meşter la chiuvetele noastre paradite. Trei ore mă întreţin cu copiii, care sunt foarte isteţi... Apoi, de data asta cu Diana, bună mânuitoare de dicţionar, traducem din Le théatre américain d'aujourd'hui de Marie-Claire Pasquier (PUF, 1978)... După ce se termină mascarada cu "Cântarea României", deschidem televizorul, vedem un film (?) cu Ovidiu Iuliu Moldovan, Ion Caramitru, Tamara Creţulescu, Colea Răutu, Ernest Maftei, Boris Ciornei. Mă mir cum actori aşa de mari acceptă asemenea roluri? E o tâmpenie...
C. Trandafir, Jurnal în curs de apariţie la Editura Libra
Fără nici o speranţă de rezolvare, dar pentru a fi consecvent cu ideea de a-i asedia cu memorii, reclamaţii etc., am depus memoriu pentru locuinţă la numărul 2. Teza centrală era că un cercetător ştiinţific şi un scriitor are tot atâtea drepturi "la o locuinţă", dacă nu mai multe!, ca şi un activist, un lucrător în comerţ sau un ştab din fruntea unei instituţii oarecare. Am încercat să fiu cât mai serios, dar vreo două glume "nevinovate" tot mi-au scăpat. Asta e. Cum individul nu prea are umor - după câte aud şi nu mă mir - îmi şi imaginez ce ochi va holba la petiţia-mi! Pe de altă parte, nu văd cum ar putea să nu fie de acord cu "ideea-forţă", aceea a egalităţii de drepturi într-o problemă atât de puţin legată de "distribuţia puterii în stat". Mă rog, vom trăi şi vom vedea. Pe de altă parte, Mihai Dinu Gheorghiu, care are experienţa sa "memorialistică" destul de bogată, a recunoscut că memoriul meu - pe care, totuşi, l-a corectat în vreo două locuri - este o mică bijuterie a genului.
Liviu Antonesei, Jurnal din anii ciumei: 1987-1989. Încercări de sociologie spontană, Iaşi, Polirom, 1995, p. 82
Citește pe Antena3.ro
