x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

12 septembrie 1989

0
12 Sep 2009 - 00:00

● Doina Jela ● Jean-Marie Le Breton ● Gabriela Melinescu



De vorbă azi cu Naza. Nu ne mai văzusem de câţi ani? Îi spuneam că, observând, analizând şi întorcând pe toate feţele totul în jurul meu, descopăr tot mai multe semne si­gure de nevorză. La care el mă în­treabă: "Dar nu crezi că această frenezie analitică este simptomul cel mai clar de nevroză?"
Doina Jela, Telejurnalul de noapte, Bucureşti, Editura Vremea, 2005, p. 387



Nu pierdeam nici o ocazie de a face presiune asupra Guvernului român. (...). În aceste circumstanţe, şi conştient că succesiunea trebuia pregătită fără întârziere, am căutat să iau legătura cu Ion Iliescu, pe care-l cunoscusem foarte puţin în timpul primei mele şederi în Ro­mâ­nia. Cei care erau în legătură cu el, ca profesionişti, în Casa Scînteii, unde erau reunite redacţiile ziarelor şi editurile, m-au sfătuit să n-o fac. Era, spuneau ei, constrâns să fie foarte prudent, căci Radio Europa Liberă îl prezentase aproape ca pe un disi­dent şi, în orice caz, ca pe omul care putea, într-o zi, lua locul lui Ceau­şescu: o publicitate măgulitoare, dar plină de riscuri. Ipoteza Radioului Europa Liberă se baza pe ce se ştia despre el. Nu fusese el, când era foarte tânăr, secretar al CC responsa­bil cu tineretul? Nu fusese el în­de­părtat în 1971, când Ceauşescu, după o vizită în China şi Coreea de Nord, se hotărâse să pună cu botul pe labe pe intelectuali? Nu fusese el retro­gradat în postul de secretar de partid la Timişoara şi apoi la Iaşi, făcând dovada unor calităţi pe care populaţia acestor judeţe le apreciase? Dizgraţia lui continuase.
Devenise un fel de exilat intern în calitate de director al unei edituri tehnice, ca atâţia alţii care înce­taseră să placă sau a căror carieră nu mai corespundea vederilor autocratului. Deci, i-am telefonat, amin­tindu-i că fusese cu 15 ani în urmă la o recepţie la mine. Mi-a răspuns po­liticos că o invitaţie acum ne-ar com­promite pe amândoi şi mi-a cerut să mă abţin. Era clar că voia să evite provocările, păs­trându-şi în acelaşi timp şansele de viitor. Tot ce puteam înţelege era că efectiv se pre­gătea pentru ceea ce avea să se în­tâmple după Ceauşescu.
Jean-Marie Le Breton, Sfârşitul lui Ceaşescu. Istoria unei revoluţii. Cu o prefaţă de Nicolae Manolescu. În româneşte de Ioana Cantacuzino, Editura Cavallioti, 1997, p. 72-73



Am primit un nou roman de la draga mea Elisabeth H., un nou Thoman Pynchon: Gravitu Rainbow (Curcubeul gravitaţiei), din 1973, un roman gros de vreo 800 de pagini pe care, dacă-l citeşti până la jumătate, ai dreptul după aceea să-l citeşti şi pe sărite, alegând ca dintr-un imens cozonac numai stafidele, stafidele fiind acele mici poeme nebune, amin­tind de Joyce, dar mult mai licenţioase şi drogate la propriu şi la figurat de starea poetului. Pynchon e un poet excepţional şi prozator exasperant pentru cititorul neavizat de faptul că lumea autorului, fantezia lui pot să taie în carne vie. Ca să nu mai vorbim că uneori dai peste zone de plictis total, deşi este vorba despre anul 1944, despre blitz-uri peste Londra care bagă groaza în toţi oamenii, despre noua rachetă germană V 2, o rachetă ultrasonică arătându-se în toate culorile curcubeului, dar care se aude urlând numai când a ajuns pe pă­mânt şi a sfârtecat totul. Voila. În plus, ofiţerul american Tyrone Slot­hrop este interesat mai mult de bombardamentele personale printre femeile oraşului şi fiecare nouă cucerire e notată cu o stea pe harta Londrei. Dar misterul cel mare e că aceste rachete bat în aceleaşi locuri pe unde ofiţerul tocmai trecuse, şi deodată el o por­neşte pe urma naziştilor pentru a descoperi misterul rachetelor lor.
Se spune că acest roman e psihe­de­lic, un galop de şampanie şi că nu are egal în literatura modernă. În el se amestecă un talmeş-balmeş de ştiinţă şi mit, droguri şi rock'n'roll, o para­bolă a tentaţiei suicidare a timpului nostru şi o viziune a civilizaţiei ca o mare conspiraţie, idee repetată şi în penultimul său roman. Totuşi, citatul din Werner von Braun, la începutul primului capitol al cărţii ("Natura nu cunoaşte o asemenea exterminare, ea cunoaşte numai transformarea. Tot ce ştiinţa m-a învăţat şi urmează să mă înveţe îmi întăreşte şi mai mult credinţa în existenţa spirituală după moarte.").
Gabriela Melinescu, Jurnal suedez II (1984-1989), Iaşi, Polirom, 2002, p. 276-277
Citeşte mai multe despre:   jurnale personale

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de