x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

16 septembrie 1989

0
16 Sep 2009 - 00:00

● Ştefan J. Fay ● Victor Felea ● C. Trandafir



Am instalat picupul şi boxele la Voica. În fiecare zi, două-trei discuri: Bach, Corelli, Vivaldi. O destindere.
Ştefan J. Fay, Caietele unui fiu risi­pitor. Fragmente de jurnal, Bucu­reşti, Humanitas, 1994, p. 285



Recitesc poemele lui Trakl (în traducerea admirabilă a lui Petre Stoi­ca). Îl receptez cu aceeaşi emoţie de odinioară. Simt, cu fiece vers, poetul de mare şi unică vocaţie. Parcă aş pipăi cu mâna conturul însuşi, întu­necat şi tandru, al suferinţei umane.
Mă uit cu nostalgie şi cu adânc regret la cărţile din jurul meu. Înţeleg că multe din ele nu le voi citi niciodată, dar toate mi-au trecut prin mână şi fiecăreia, la vremea sa, i-am acordat o deosebită atenţie, un gând. Şi apoi, o bibliotecă, prin însăşi prezenţa ei, reprezintă un sprijin moral şi spiritual, discret şi ferm totodată, de care un intelectual nu se poate lipsi.

În "Viaţa românească" (nr. 6, iunie 1989), un interviu cu profesoara Rosa del Conte, semnat de Sanda Anghelescu. O confesiune plină de tristeţi: plecarea (prin limită de vârstă) de la catedra de limbă şi literatură ro­mână a Universităţii din Roma şi desfiinţarea acesteia în absenţa unui alt specialist de prestigiu în materie; tristeţea de a nu găsi un editor pentru o substanţială "Antologie a liricii româneşti de la Dosoftei la contemporani" (cu texte bilingve), terminată încă de prin anii '50. Iată ce spune în acest sens autoarea: "Antologia s-a înapoiat cu mine în Italia (în 1954 - n.m.) şi se află şi acum gata, într-o frumoasă redactare dactilografă, în sertarul numit de mine «opere re­fuzate». Cine ştie dacă vor vedea lumina zilei după moartea mea, poate chiar şi sub alt nume? Ar fi vorba de un caz... de neiertat, de însuşire nepermisă şi nu ar fi primul în dauna mea... Dincolo de orice mâhnire personală, permiteţi-mi să vă spun că mi se pare a fi grav vinovată o politică culturală ce face ca atâtea valori, cu mesaje poetice de o noutate deconcertantă care altminteri s-ar impune cu siguranţă imediat să-şi întârzie circulaţia în lume."

Reproduc şi cuvintele atât de juste şi de îndreptăţite despre Baconsky: "Îndată după moartea lui, i-am dedicat un studiu poetului A. E. Baconsky în «Tempo Presente», însoţit de o culegere din lirica lui, în parte inedită în România. De la adeziunea ingenuă, la dezgust şi sarcasm, evoluţia poeziei lui Baconsky reprezintă o mărturie foarte interesantă a ceea ce înseamnă «trezirea conştiinţei» atunci când vrei să rămâi cinstit. Am apreciat întotdeauna la acest autor orizontul cultural, de nivel într-adevăr european, şi formaţia estetică rafinată (vezi Botticelli al său)."

Se confirmă zvonul că Mircea Iogulescu împreună cu soţia au cerut azil politic în Franţa. Şi se mai confirmă că nici chiar cei mai răbdători nu mai rezistă constrânge­rilor de aici, tot mai absurde pe zi ce trece. E o mare tristeţe că vezi cum oameni valoroşi sunt obligaţi să-şi lase vatra şi să-şi caute un rost în alte părţi ale lumii.
Ce fac eu aici? Comentez "sărăcia şi nevoile" de care suferim. Un comentariu mai mult implicit. Studiul adevărat al acestor vremi urmează să-l facă alţii.
Victor Felea, Jurnalul unui poet leneş. Ianuarie 1955 - martie 1993, Ediţie îngrijită de Lidia Felea, Bucureşti, Editura Albatros, 2000, p. 732-733



Cu inima grea trebuie să mărturisesc că într-un moment de exasperare, dar fără să vreau, moartea mamei am provocat-o, se pare, chiar eu.

O fractură de col femural o ţintuise la pat timp de un an şi opt luni. Bănuiesc, fără a putea aduce vreo dovadă precisă, că medicul care a consultat-o la ortopedie s-a codit să o interneze (pentru a fi operată) pe "mama Doinei Cornea", preferând să ne trimită acasă, invocând vârsta prea înaintată a pacientei. O îngrijeam deci aproape singură acasă, în condiţiile grele de "arest la domici­liu", cu posibilităţi restrânse de comunicare cu exteriorul - aprovizionare, consultaţii medicale. În acest timp de imobilizare, mama s-a sclerozat treptat. Uneori, nici nu mă mai recunoştea. Din fericire, avea şi momente când îşi revenea din confuzie, iar atunci puteam din nou comunica cu ea. Îi citeam din biografia lui Ieremia Valahul, pe care o tradusesem din franceză pentru a o pune în circulaţie ca samizdat. Eram fericită să constat cu câtă atenţie şi plăcere asculta.

Vio a venit acasă. Se odihneşte, joacă rebus, moţăie. În pas gimnastic, la selectat cartofi. Stau de la 8 la 13. Grămezi enorme de barabule, unele arătoase, altele gunoi, altele aşa şi aşa. Trebuie puse în coşuri diferite şi cărate în remorci diferite. Trebuie să veghem cu ochii în paisprezece, că elevii n-au conştiinţă socialistă şi pun de-a valma. Cerberii nu pontează şi ne fac de două parale, pe noi, supraveghetorii didactici. Ne vizitează şi "echipă" de la partid. Ruşinea cade asupra noastră. Mă prefac precum că sunt supărat, păi se poate aşa ceva? Nu-i corect, tovarăşi!.. La sfârşit de săptămână, cântec joc şi voie bună. Reţin secvenţe din meciurile "europene". Bine se prezintă echipele vest-germane, ruseşti, italiene. Aţipesc şi, Doamne, mă trezesc repede plângând de dorul mamei. Dar eu n-am plâns niciodată, nici la înmormântare... Ne gătim şi plecăm la familia Barbu de la Urleta, el prof. maistru, ea profesoară de română.

Vin şi alde Papuc, ea colegă cu mine, dexterităţi. Fetele se uită la video (oho!), noi cu vorbe, mâncare şi beutură din belşug... Acasă, mândru că am o foncţie înaltă, până să adorm, citesc din România literară, "În lumina tezelor pentru Plenara CC al PCR", "Li­teratura contemporană şi noile structuri sociale", "Complexitatea mesajului uma­nist", dar şi centenar Iulia Hasdeu de Teodor Vârgolici, poezii nepartinice de Constantin Abăluţă, "Notaţii despre spiritul ironic" de Eugen Simion, "La apariţia volumului 8 din Opere Eminescu" (dramaturgia, deja am luat volumul, că mi-a trecut prin minte să refer despre această temă). Nicolae Mano­lescu scrie despre "Locul lui Paul Zarifopol", apropo de cele două volume de Eseuri, îngrijite de Al. şi Radu Săndulescu, Editura Mi­nerva. Coane Niky, eşti pe o cale greşită, poate că-ţi mai schimbi opiniunea...
C. Trandafir, Jurnal în curs de apariţie
Citeşte mai multe despre:   jurnale personale

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de