17 iunie 1989

La 15 iunie s-au împlinit o sută de ani de la trecerea în nemurire a ge­niului poe­ziei româneşti, Mihai Eminescu. Am ţinut şi eu, ca român ce rezistă pe ba­ricadele umilinţei, să-mi aduc mo­de­sul omagiu sufletesc, să depun ală­turi de alte mii de necu­noscuţi o floare pe mormântul lui.

Am avut zi de co­man­damente şi probleme la slujbă, nu-mi pot permite să lipsesc di­mi­nea­ţa. Pe înserate, la ora 18:00, am ajuns la Cimitirul Bellu. M-a marcat replica flor­ăresei de la noi din cartier. Am cerut ga­roafe. M-a întrebat: cu soţ sau fără soţ (la noi, la morţi, se duc flori în nu­măr cu soţ, la cei vii, fără soţ).

I-am spus: "Vreau să merg la mormântul lui Eminescu". Ea mi-a răspuns: "Atunci luaţi fără soţ, Eminescu e mereu viu". Cu acest gând frumos al florăresei de la "Codlea" am intrat sub bolta de la Bellu, unde la acea oră era încă o forfotă neobişnuită.

De pe aleea principală m-au surprins civilii cu walkie-talkie şi numeroşii miliţieni în uniformă şi în civil care mişunau pe alei. Când m-am apropiat de Aleea scriitorilor, de teiul înflorit ca un candelabru ce veghează somnul Poetului, erau sute de oameni, copii, elevi, tineri, bă­trâni, foarte bătrâni şi zeci de miliţieni adunaţi - primii, cu smerenie patriotică, cei din urmă, cu vigilenţă sporită - la acest eveniment centenar.

Cordoane de civili (cred că elevi ai Şcolii de miliţieni de pe Şos. Oltenţiei) şi prea numeroşi miliţieni în uniformă şi cu bastoane de cauciuc "în dotare" vegheau la "buna" desfăşurare a cortegiului neîntrerupt de dimineaţă până la ora la care am fost eu şi până noaptea, când s-au închis porţile cimitirului.

Grupuri de pionieri şi elevi însoţiţi de profesori ascultau cu emoţie ex­plica­ţiile profesorilor lor dragi. M-a impresionat un tânăr profesor chitarist însoţit de doi chitarişti de 9-10 ani, care împreună cu toată clasa cântau "Mai am un singur dor", acompaniaţi de cele trei instrumente, umplând aleile de un cântec pur, în surdină, ce cu­tre­mura orice inimă de român.

La apro­pierea de mormântul lui Mihai Eminescu, cordoanele oamenilor de or­di­ne te "îndrumau" s-o iei pe un anumit circuit. Lângă crucea Poetului Neamului, două coroane ostentativ de uriaşe, înalte de 5 m, cu sute de garoafe roşii, una de la el şi ea, alta de la Guvern, apoi 10-15 coroane mai mici, cu panglici tricolore, de la Cultură, UTC, studenţi, Academie, Uniunea Scriitorilor etc.

Ce mi-a uns sufletul erau zecile de mii (sic!) de flori singulare aşezate una câte una de mâinile oamenilor simpli şi care făceau un strat înalt de aproape doi metri de flori puse în pelerinajul sufletului românesc declanşat cu acest prilej, instantaneu şi sincer. Zeci de lumânări aprinse, teiul uriaş de deasupra îşi răspândea parfumul peste sutele de capete descoperite venite din toate colţurile oraşului şi probabil ale ţării. Doi bătrâni trecuţi de 80 de ani, în faţa mea, au stat reculeşi la mormânt, au aşezat câte o floare şi au plecat.

După mine, un tânăr a aprins o lumânare. În jur, grupuri de oameni simpli care-şi iubesc neamul şi adevăratele lui genii şi, peste toate, privirile sfredelitoare ale miliţienilor postaţi pe toate aleile, ca în faţa unui asediu.

Un cunoscut mi-a spus că moldovenii din Basarabia au trimis o mică delegaţie condusă de Grigore Vieru, care împreună cu trei preoţi au ţinut dimineaţa o slujbă religioasă în faţa mormântului Geniului. Ce m-a indignat a fost faptul că nici el, nici ea n-au avut timp să participe personal, şi nu prin intermediul mesajelor şi al coroanelor opulente la acest evenimnet unic în viaţa poporului român, o dată la o sută de ani.

Au mai pierdut din "popularitate" şi din "sentimentele" pe care le nutrim pentru tot ce fac pentru noi; gafă, încă o gafă pe care nu le-o vom ierta. Era un gest pe care Eminescu, Luceafărul neamului nostru, îl merita. În loc de participarea ca un gest uman la această rară sărbătoare, a prefe­rat să umble cu elicopterul prin CAP-uri, să stoarcă boabe de grâu între degete, să dea indicaţii "profunde" pe unde-a aterizat câte 10-20 de minute pe fiecare tarla.

E perioada teilor înfloriţi, parfumul lor îmbată plămânii obosiţi ai bucureştenilor. Peste tot, crengi rupte, arbori mutilaţi, frunze şi crengi groase cât braţul atârnând neputincioase şi dezaprobatoare în faţa invaziei "orăşenilor" de tip nou urcaţi la jaf în văzul tuturor indiferenţilor de pe străzi şi de prin parcuri.

M-am uitat, de curiozitate, prin Parcul Tineretului, în ce hal de jale arătau teii şi, în plus, am remarcat că, dintre sutele de brazi plantaţi în acest uriaş parc al Capitalei, nici unul nu mai are vârf. În fiecare an, în ajun de Crăciun, "orăşenii" cei noi s-au servit cu brazi argintii, cu brazi obişnuiţi direct din parcuri, nu observasem asta până acum, dar vandalismul produs împotriva teilor m-a făcut să-mi aduc privirea şi asupra brazilor, a bieţilor brazi multilaţi....
Gheorghe Leahu, arhitect în "Epoca de aur", f.l., Fundaţia Academia Civică, 2004, p. 235-237


În Revista de istorie şi teorie literară nr. 3-4, pe iulie-decembrie 1988, citesc cu deosebit interes "Parafraza" lui Ion Barbu, o nouă exegeză a Ioanei Rm. Petrescu, despre a cărei doctă contribuţie pentru înţelegerea poeziei barbiene am scris nu demult. Ceea ce am afirmat cu privire la valoarea criticii acestei cercetătoare mi se confirmă pe deplin. Înclin să cred că Ion Barbu ar fi fost încântat, că şi-ar fi recunoscut aproape propria sa viziune (nestricată de unele unduioase şi amalgamate poziţii pe care le-a adoptat fără să vrea, poate în febra rătăcirilor inerente oricărei existenţe pe pământ, sub presiunea apăsărilor unei Istorii haotice), atât de just intuită de Ioana Em. Petrescu în exegeza sa.
Arşavir Acterian, Jurnal în căutarea lui Dumnezeu, Institutul European, Iaşi, 1994, p. 203