Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
● Victor Felea ● Sanda Stolojan ● Livius Ciocârlie ● C. Trandafir
Am aflat abia azi, întâmplător, de moartea Iuliei Mugur. Lidia a dat îndată telefon şi l-a găsit pe Mugur într-o gravă stare sufletească. Abia a schimbat cu ea câteva cuvinte. Iulia era o fiinţă curajoasă şi echilibrată, în ciuda bolii de care suferea. De ani buni trăia numai cu ajutorul dializei, dar nu se arăta niciodată deprimată. Iubea viaţa şi lua lucrurile aşa cum erau. Ştia să râdă şi să se bucure. Poate tocmai de aceea am îndrăgit-o. Ne îngrijorează soarta lui Mugur. Cum se va desurca singur? Prezenţa Iuliei însemna pentru el un rost, o justificare a propriei existenţe, un mare devotament care îl acapara, dar, în acelaşi timp, îl ajuta să se găsească pe sine în muncă şi creaţie, profund nevrotic şi ultrasensibil, e greu de bănuit în ce îşi va găsi refugiu şi un motiv de redresare sufletească, acum, când a rămas doar în seama singurătăţii şi a angoasei sale.
Am recitit câteva pagini din Lucian Raicu (Reflecţii asupra spiritului creator). Mi-am refăcut puţin "moralul", reintrând în circuitul preocupărilor favorite, din care sunt mereu smuls de stupidităţile vieţii.
Victor Felea, Jurnalul unui poet leneş. Ianuarie 1955 - martie 1993, Ediţie îngrijită de Lidia Felea, Bucureşti, Editura Albatros, 2000, p. 728-729
La comemorarea lui Eminescu (100 de ani de la moarte) organizată de Fundaţia Culturală de la Madrid, prezidată şi sponsorizată de Aurel Răuţă, n-a lipsit nimic din ceea ce caracterizează manifestările româneşti (inclusiv cele reuşite): nici absurdul, nici logoreea, nici excesele verbale, nici pretenţiile unor semidocţi (deşi mai puţin numeroşi ca de obicei); pe de altă parte, nici inteligenţa, nici generozitatea, nici căldura contactelor între oameni - nici slujba la Biserica română, nici inaugurarea statuii poetului, opera sculptorului Ion Vlad, aşezată până una-alta în faţa uşii principale a bisericii, în aşteptarea unui loc mai potrivit, autorizat de Primăria Parisului. Totul s-a desfăşurat în virtutea tradiţiei pe care o duc mai departe românii de la Paris, cu o singură excepţie faţă de trecut, o excepţie majoră: absenţa de pe scenă a românilor din România.
Sanda Stolojan, Nori peste balcoane. Jurnal din exilul parizian. Traducere din franceză de Micaela Slăvescu. Revizuită de Sanda Stolojan, Bucureşti, Humanitas, 1996, p. 301
Mă duc la cimitir, să curăţ pe acolo, după atâtea ploi. Mă gândesc la tata. Nu păcate plătim. Hazardul şi nenorocul ne costă scump. Tata a fost, sigur, din partea oamenilor buni.
În afară de vorbe spuse la supărare, n-a făcut nici un rău nimănui. A ajuns "domn" cu mari eforturi. Domn fiind, şi-a făcut datoria în orice. Viaţa lui a fost tristă. La învăţământ a crezut că trebuie să renunţe, pentru "familie". "Cariera" i-au stricat-o comuniştii. Bătrâneţile, noi.
Livius Ciocârlie, Paradisul derizoriu. Jurnal despre indiferenţă, Bucureşti, Humanitas, 1993, p. 57
Şi totuşi, cu formaţiunea condusă de dl Spulber, merg la meciul de fotbal Poiana - Poli Iaşi. La tribuna oficială, dl Spulber, în rol de primadonă, dă şi scorul, în prealabil: 2-0. Ceea ce se şi întâmplă. Şi astfel, rămânem în Divizia B. Acasă avem oaspeţi. În rest, tragere de timp. Numai Vio are probleme importante. Şi maman e în dezbatere cu dna Covalov pe teme de interes mondial: bucătărie, colegele. La televiziune nu se înţelege nimic din cauza benzilor înregistrate cu lozinci de unitate în jurul etc., etc. Video, televiziunea bulgară, foame, speranţe, uluială...
De la un timp, Vio se relaxează ascultând emisiunea cu ecouri ale tragediei din China, ale situaţiei din Ungaria. Discuţia cu Gherasîn capătă accente burleşti... El înjură pe toţi, inclusiv pe Somerset Maugham, pe care i-l pun pe tapet să văd cum reacţionează.
C. Trandafir, Jurnal în curs de apariţie la Editura Libra
Citește pe Antena3.ro
