Victor Felea ● Doina Cornea ● C. Trandafir
Am început să citesc "Jocul privirilor", volumul final al trilogiei autobiografice scrise de Elias Canetti. Primul şoc, şi de astă dată (sau poate mai ales acum), e acela provocat de modul de a gândi şi a privi lumea ale autorului. E ceva atât de particular în alcătuirea lui sufletească, încât ar putea să pară un original căutat, voit, dacă nu ţi-ai da seama că însăşi fiinţa lui e structurată astfel, atât ereditar, cât şi prin educaţie. Reacţii bizare, comportamente gusturi şi orientări ciudate, şi totuşi în ansamblu fizionomia şi demersurile sale se înscriu în limitele normalităţii.
Portretistica sa e de o uimitoare precizie a detaliilor, de la cele evidente până la cele mai puţin vizibile.
Victor Felea, Jurnalul unui poet leneş. Ianuarie 1955 - martie 1993, Ediţie îngrijită de Lidia Felea, Bucureşti, Editura Albatros, 2000, p. 733
În după-amiaza zilei de 29 august s-a stins, sărăcuţa, purtând cu mine un dialog de rămas bun şi de reculegere spirituală: "Te rog să mă ierţi, mamă, îngăimam eu, am fost de multe ori rea cu tine". "Nu, nu, tu nu eşti rea, tu eşti bună", a fost răspunsul ei, rostit cu o voce alterată, dar inteligibilă. Aceste cuvinte mă vor mângâia toată viaţa. Am sărutat-o, am întrebat-o dacă n-ar vrea să spunem împreună Tatăl Nostru. A dat din cap afirmativ şi şi-a împreunat mâinile, îngânând cum a putut rugăciunea după mine. Am întrebat-o apoi, pentru ultima oară, dacă nu suferă, atât de chinuitoare părea să-i fi devenit respiraţia. A spus "nu". "Să nu-ţi fie frică", am încercat în continuare să o încurajez. Mi-a strâns puternic mâna, asigurându-mă că nu-i era teamă. Tot stând aşa, mână în mână, dar şi cu sufletele îmbrăţişate, am băgat de seamă că respiraţia îi devenea treptat tot mai domoală. Totuşi, mâna nu mi-o lăsa din strânsoare. Apoi, o relaxare şi o pauză de respiraţie mai îndelungată. Credeam că s-a sfârşit. Dar nu.. A urmat un fel de scâncet dureros. După care, nimic. Fusese probabil desprinderea de trup. Intrând în imobilitate absolută, chipul mamei şi-a redobândit fineţea şi seninătatea trăsăturilor adolescentine. În trecerea ei spre veşnicie, mama părea o fetiţă de 17 ani. Îmi amintesc că şi tata păruse întinerit şi senin pe catafalc. Dumnezeu să-i ierte şi să-i încălzească la sânul său.
Doina Cornea, Jurnal. Ultimele caiete - urmat de o convorbire între Doina Cornea, Ariadna Combes, Leontin Iuhas, moderată şi consemnată de Georgeta Pop, Fundaţia Academia Civică, Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului, 2009, p. 95-96
Diana pleacă la şcoală, eu, treaz de la 5, mai zăbovesc în culcuş cu "Practica fericirii" de Paul Drogeanu. În drum spre şcoală iau reviste literare, Tribuna, Cronica, Suplimentul Scînteii Tineretului. Lejeri şi cu plăcere, despre lecturile din vacanţa mare. Recomandări de bibliografie pentru anul în curs. Fără a da titluri cu nemiluita, cum am aflat că se mai întâmplă din exces de zel. La librărie, la stofe pentru un pardesiu de zile mari, la un maistru pentru repararea telefonului, mut de mai multe zile. Citit pentru a revizui pe "Creangă", dacă tot nu mai apare anul acesta la Cartea Românească. Suspiciunea rămâne din 1984, când mi s-a spus că "am probleme". Nu înţeleg de ce am la edituri, şi nu la reviste, unde sunt solicitat cu fervoare... Împrumut de la doamna Mirică, vecina, 400 de lei şi plătesc alimentele obţinute de la Casa de comenzi... De la radio vin informaţii care mă captivează şi mă relaxează. Ungaria stabileşte legături cu Israelul, încă un semn de mici schimbări în raportul dintre "blocuri". "Prietenul" N.C.M. s-a întors la datorie. Are umor şi mă dau în vânt după oamenii inteligenţi. A lipsit o săptămână, zice că a fost bolnav de... oftică. E ofticat că Scorniceştii se află mereu pe primul loc şi Păuleştii nu (acesta e satul lui N.C.M.!). Şi o ţine tot într-o glumă cu substrat serios... Mari demonstraţii în Polonia la împlinirea a 50 de ani de la atacul asupra ţării, după înţelegerea confraţilor Hitler şi Stalin. Demonstraţiile au condamnat pe sovietici, au trecut pe la ambasada lor de la Varşovia şi au clamat: "Sovieticilor, căraţi-vă acasă!". Invazia trupelor sovietice a avut loc la 17 septembrie 1939. La reluare văd că satul lui N.C.M. se numeşte Pufeşti - hai, că e şi mai nostim! - şi e din judeţul Vrancea. Pe aici, zice el, se cultivă cereale "terează", nu cartofi. Degeaba i-a spus doctorul Şerban Orăscu, "fluturând Scînteia": "Ia patul tău şi umblă!". Există o bănuială că cifrele recoltei sunt umflate, "din burtă", în loc să fie cartofi în burtă. Mândria însă e mare. Dacă Scorniceştii sunt "eroi" la toate, inclusiv la cultivarea mătăsii broaştei, de ce să nu fie şi Pufeştii în frunte la barabule!... Ungaria (mereu ne vorbesc despre ţara vecină) obţine clauza naţiunii celei mai favorizate pe termen nelimitat. La BBC, Mircea Iorgulescu cuvântează cu mare tristeţe. Valuri de jale se revarsă din spusele sale. Ne anunţă că o să-l mai ascultăm în curând...
C. Trandafir, Jurnal în curs de apariţie
Citește pe Antena3.ro