19 august 1989

● Alexandru Tatos ● Stelian Tănase ● Ştefan J. Fay ● Victor Felea

Ceea ce am intuit s-a întâmplat: mult stimatul tov. Dulea nu este de acord cu distribuţia, a spus celor de la Casă că este o "mizerie", cerându-le să facă ei altă propunere. Le-am spus celor de la Casă să facă mai bine o altă propunere de regizor, pentru că eu mă retrag. I-am comunicat lui Dulea că regizorul nu acceptă imixtiuni în distribuţie: cică a ridicat mâinile în sus, fără să ia nici o hotărâre.
Convingerea mea este - aşa cum am prevăzut de mult - că Dulea nu vrea să facă filmul şi a găsit ultimul pretext ca să-l stopeze. De aceea şi face atâta caz de distribuţie, până acum fiindu-i teamă să intre în gura lui Everac. Ar putea fi şi o altă explicaţie: văzând oameni noi şi nefiind tocmai prost, intuieşte c-ar putea fi un film adevărat, exact ceea ce nu-şi doreşte el acum.
Între timp, i-am arătat probele şi lui Everac, care imediat s-a pus şi a făcut - din ceea ce am văzut - o altă pro­punere, sucindu-i pe toţi, de mă mir că Oana Pellea nu e propusă să joace rolul lui Nedelcu!... Nu! În asemenea condiţii, în asemenea climat, lucrul cel mai sănătos este să nu fac acest film. N-am nici un regret, aşa cum am mai spus, iar, pe de altă parte, ştiu ce-mi asum: pentru că me­ciul meu cu Dulea abia începe!
Alexandru Tatos, Pagini de jurnal. Ediţie alcătuită de Liana Molnar-Tatos, Bucureşti, Editura Albatros, 1994, p. 537



Sună A. Vrea să ne vedem. Pe Kiseleff, Arcul de Triumf. De mai multe zile stau în casă şi nu vreau să ies în oraş. Fac o plimbare şi rezolv întâlnirea. Discuţie încărcată, maniheistă. Opţiuni radicale. Ce facem? Ne hotărâm să ne batem, emigrăm sau înghiţim rahatul? Trebuie să ne decidem. De ani de zile pălăvrăgim, facem planuri şi nu ne decidem. (...) Am ajuns nişte studenţi îmbătrâniţi. Chestia acum e ori-ori. Ce nu mai poate fi este să continuăm ca până acum. Să lâncezim, să ne îmbătăm oblomovist privind cerul, nefăcând nimic. Este un eşec acest mod de a trăi. Nu ne-a dus nicăieri. Îi spun toate astea repede. Ultimatum să facem ceva. A. răspunde evaziv. Sunt agresiv, încerc să-i explic că am ajuns la capăt. Că eu m-am hotărât, dar el e prietenul meu şi e cazul să ştie. De ce a vrut să ne vedem, îl întreb după ce-mi închei monologul. De-asta, să te întreb ce faci.

Nu ne-am văzut de mult. Nu ştiu de ce mă cuprinde o neagră bănuială. Nu cumva îmi ia pulsul? Apoi refuz să mă gândesc, am ajuns un paranoic, văd ameninţări peste tot în jur. A avut şi el probleme cu Secu. Anchetat, dispărut din circuit şase săptămâni, scăpat până la urmă ieftin, cu un articol în Scînteia etc. Unul dintre puţinii prieteni care mi-au mai rămas. Unii au emigrat, de alţii m-am îndepărtat pentru că au devenit burghezi. Stăm pe bancă, pe Kiseleff. Avem ceva dostoievskian. Nu e nimic de râs. Ne spunem lucruri pe care nu ni le-am spus până acum. Sunt prea patetic, tuşe prea groase.

Învăţ să trăiesc cu microfoanele, o antischizofrenie. Scriu pe bilete, în casă se vorbeşte în şoaptă, radioul merge încontinuu. Cum de n-am înţeles de prima dată? Când a fost John aici, am observat o Dacie neagră break cu multe antene pe ea, parcată pe trotuar lângă bloc. Văzând că Dacia e goală, nu i-am dat atenţie. De fapt, trebuie să aibă nişte instalaţii de ascultare automate şi n-au nevoie să le mânuiască un operator. Apoi, cine mi-a montat microfoanele în casă? Au intrat în lipsa mea sau un prieten binevoitor, destoinic colaborator, le-a plasat? Unde anume? Să caut, dar în ce colţ? În lustră, în pereţi, în calorifer, în instalaţia electrică, în bibliotecă? Dacă pui muzică la pick-up mai înregistrează? Şi cât anume? Dacă vorbeşti în şoaptă? Sunt microfoane permanente sau sunt reactivate din vecini prin diverse instalaţii, cum ar fi Dacia break neagră?
Pentru eseul meu: clandesti­ni­zarea puterii, privilegiul de a inter­zice, delictul de nevinovăţie.
Discuţie cu Paleologu, lungă, până aproape de seară, ne plimbăm apoi prin cartier. Şi la el, o maşină uitată de câteva zile în faţa casei.
Stelian Tănase, Acasă se vorbeşte în şoaptă. Dosar & Jurnal din anii târzii ai dictaturii, Compania, 2002, p. 104-108



Vizita lui Muţi Bălăceanu. Concluzie: sindrom de colagenoză. De aici depresiunile. Îl duc spre maşină. Îmi spune că lucrează la o carte despre Mozart. Are temeiuri serioase ca să dovedească cum că boala lui Mozart a fost o "colagenoză lupică", de unde depresiunea şi obsesia împotriva lui Salieri. În acest caz, efectul secundar al bolii de co­la­ge­noză poate fi numit - spune el - "Sindrom mozartian"!
Ştefan J. Fay, Caietele unui fiu risipitor. Fragmente de jurnal, Bucureşti, Humanitas, 1994, p. 284



Am cumpărat un nou volum de teatru de D.R. Popescu, "Moara de pulbere". Are deja o operă conside­rabilă. I se joacă însă prea puţin piesele. Totul stă, ca de obicei, sub semnul suspiciunii.
Azi aflu, prin telefon, că mi s-a aprobat călătoria la Struga. Voi fi însoţit de poetul Ioanid Romanescu, şi nu de Constanţa Buzea, cum a fost vorba iniţial. Citesc în România lite­rară (nr. 33) ştirea că premiul serilor de poezie (pe anul în curs) a fost acordat deja unui poet australian, Thomas Shapkot (44 de ani). Voi vedea acolo ce "poate" domnul Shapkot, de care n-am auzit nimic până acum.
Victor Felea, Jurnalul unui poet leneş. Ianuarie 1955 - martie 1993, Ediţie îngrijită de Lidia Felea, Bucureşti, Editura Albatros, 2000, p. 732