● Doina Jela ● C. Trandafir
Azi noapte, după ani şi ani, pentru prima dată mi-a apărut din nou în minte gândul morţii. Iniţial a fost un exerciţiu deliberat. Mi-am dat seama dintr-o dată că nu am mai trăit de foarte multă vreme acea senzaţie, foarte cunoscută cândva şi foarte frecvent încercată, de iminenţă a morţii şi am avut un sentiment de pierdere. Ca pierderea unui simţ, auz, văz, miros, gust. Şi atunci am încercat să reconstitui starea respectivă, care altădată mă năpădea singură şi spontan, când mi-era lumea mai dragă. Cum aş fi reconstituit prin intermediul imaginaţiei o mireasmă, sau aş fi văzut "cu ochii minţii" o culoare, după ce printr-un accident aş fi pierdut aceste două simţuri. Şi brusc m-am aflat din nou, exact ca atunci, faţă în faţă cu EA, pentru câteva secunde. Ea, Femeia-Înaltă-Cenuşie. Ca şi cum urma să se petreacă imediat, acum. A fost ceva aproape fizic, ca o apariţie neaşteptată, în faţa mea, pe o cărare foarte îngustă, mărginită pe amândouă părţile de prăpastie.
Frica, teroarea, de parcă momentul când trebuia să mor era foarte aproape, mi-am urmărit-o foarte atentă, din afară, ca şi când n-ar fi fost vorba despre mine, dar şi destul de dinăuntru, ca ea, panica, să fie aceea care punea în mişcare gândul. Încercarea mea de a o înşela. Nu exista dedesubt, nici deasupra, nici stânga, nici dreapta. Încremenirea pe loc. O încordare a viscerelor într-un efort de a opri... timpul, pentru că era singurul obstacol pe care-l mai puteam pune între Ea şi mine. Uimirea, frustrarea că timpul nu poate fi oprit. Altă tentativă de a o păcăli: un pas înapoi în trecut, în amintire. Am mai câştigat puţin timp. Cum pot folosi timpul ăsta că să nu ajung din nou în punctul unde mă aflu, adică faţă-n faţă cu Ea? Şi aici mi-am adus aminte soluţia salvatoare: sinuciderea. Ca şi atunci când nu-mi pierdusem acest "al şaselea simţ", când, ori de câte ori mi se întâmpla să nimeresc, fără să bag de seamă, în "sorbul" acestei halucinante frici şi când, încercând să ies la suprafaţă şi nefolosindu-mi la nimic gândul că totuşi nu se întâmplă acum-acum, ci peste 10-15-20 sau chiar 50 de ani, îmi spuneam că mai este până o să se întâmple, iar atunci când o fi să se întâmple n-are de ce să-mi fie aşa de frică, fiindcă am să mă sinucid. Că, în momentul în care o să înţeleg că nu există scăpare, eu am să-i scap, sinucigându-mă. Găselniţa asta m-a scos din impas de fiecare dată, de fiecare dată am reuşit să alung gândul, amintindu-mi hotărârea luată. Stabileam că ea a rămas valabilă şi mă calmam. Azi-noapte, crezând că pot lua lucrurile de unde le lăsasem, am încercat să-mi imaginez şi gestul acesta în toate detaliile lui. Întinzi mâna, iei de pe noptieră tubul de somnifere, înghiţi 20, bei paharul cu apă şi te întinzi la loc în pat. Nu durează mai mult de patru minute şi nu doare. Ei bine, mi-am dat seama foarte clar că nu o vor face. Că ani şi ani am păstrat în rezervă şmecheria asta, fără s-o examinez, dar că ea nu există.
Că Nimicul nu se acceptă de bunăvoie chiar dacă fizic nu înseamnă decât efortul de a face un pas, mi-am dat seama că pasul aceal nu-l faci decât îmbrâncit. Ca paraşutiştii, la primul lor salt în gol. Brânciul acela poate fi orice, dar nu hotărârea calmă de a te omorî, că să eviţi să mori.
Doina Jela, Telejurnalul de noapte, Bucureşti, Editura Vremea, 2005, p. 387-389
Toţi stăm acasă în această zi metodică. Mi-a reparat telefonul, dar tot nu funcţionează! Mulţi se plâng de asemenea întâmplări pline de umor şi de necazuri. Am dormit "lung" (eveniment), cu pauze şi cu vise sute. În centrul viselor, mama. E ceva coşmăresc şi care, totuşi, mă încântă. Vreau s-o visez mereu şi să sufăr cumplit, pentru că în vis îmi dau seama că "nu e realitate", că ea e moartă... Gimnastica de rigoare, revistele literare. Lucruri bune, dar şi multe mizerabile. Oare tovarăşii ăştia n-aud ce se petrece în lume sau sunt, pur şi simplu, (era să zic tâmpiţi)? Cum e posibil ca în reviste literare să plăteşti aşa nedemn tribut? (...) şi Diana, şi eu suntem răciţi, dar "lucrăm". Fără odihnă! Ea îşi face planificările. Mami ne cumpără droguri. Rebat la maşina de scris textul despre Eminescu, care n-a încăput în România literară şi-l voi expedia la Steaua. Dl Cubleşan, ca un bun prieten, mi-a scris, îmi cere eseu, că cel despre critică a intrat numaidecât... Scriu şi la recenzia apropo de cartea lui DCM, dar mă încearcă dureri de ceafă. Efortul? Tensiunea? Răceala? Ghiocel îmi aduce de acasă chiloţi făcuţi de soră-mea la maşina ei de cusut. Altfel nu se găsesc, suntem ca în vreme de război. Mai rău: ca în "Epoca de aur"! Mami duce plicul la poştă şi încearcă să ia "raţia" de carne... Peste 16.000 de est-germani au trecut în vest de când ungurii au deschis graniţele. Un uragan face prăpăd în Porto Rico. Blocada din Azerbaidjan a atins punctul critic. La Cluj, pe ziduri, mâini duşmănoase au scris: "Jos Ceauşescu!", "Trăiască Doina Cornea!". Miliţia şi Secu se dau de ceasul morţii... Noi am obţinut, conform datelor oficiale, cea mai mare producţie de cereale din lume, dar ţăranii (şi orăşenii) mor de foame. Dijma, pe vremuri era de - sau mai mult; ce primesc ei acum nu se ridică la 10%! Locul vătăşelului l-au luat primarul, miliţianul, securiştii, propagandiştii... La deschiderea Plenarei lărgite a CC al PCUS, Gorbaciov atacă. Saharov vorbeşte despre politica indecisă a liderului. Elţin e prea grăbit. Gorbaciov trebuie să aleagă: să fie liderul nomenclaturii sau al perestroicii.
C. Trandafir, Jurnal în curs de apariţie
Citește pe Antena3.ro