Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
● Mircea Zaciu ● Florenţa Albu ● Victor Felea
Întâlnire echinoxistă la Facultate. Evocări. Facem o fotografie de grup, împreună cu Ioana Petrescu şi Jean. După, masă comună la Casa Universitarilor. Pe urmă, la mine. Agitaţie şi veselie generală. În toiul ei soseşte doamna din Ungaria, cvasi-angajată de A. Corina vorbise cu ea pentru carte. Am introdus-o în camera de lucru, i-am explicat, voia să vadă cât de mare e "dosarul". De fapt, erau două - şi groase. Cum suma oferită o tenta, n-a ezitat prea mult, le-a luat, mi-a arătat că le înfăşoară în jurul taliei (e o femeie voinică, osoasă, cabalină), nu pare să fie impresionată. Eu însă agitat, fie şi din pricina multelor persoane din casă. În cele din urmă, a plecat, ducând cu ea, înfăşurate într-un prosop, cele două topuri (Convenisem cu Corina - cifrat - să trimit printr-o doamnă din Ungaria, cu care cumnatul meu avea unele relaţii de afaceri, cele două dosare ale Dicţionarului - literele A-L, recuperate din Editură şi care - după topirea zaţului - nu-mi păreau în siguranţă nu doar la mine în casă, dar chiar în ţară. Am ales riscul de a le pune în siguranţă - pe această cale cam improvizat-aventuroasă - în Germania, de unde le-am recuperat în 1990. "Notă 1997, M.Z."). Eu - subită panică, după ce - ea plecând, am realizat brusc riscul. Încerc să par - faţă de musafiri - indiferent. Unii, intrigaţi probabil de prezenţa îndelungată şi nejustificată a femeii străine. Dar nu mă simt obligat să dau explicaţii, cu atât mai puţin să le spun cam ce se petrecuse. Nici femeii nu i-am lămurit ce e cu numeroasa societate aflată în camera alăturată. Seara, incapabil să adorm, la pândă: telefonul, maşini ce urcă strada, semnale ce ar putea însemna... eşecul... dezastrul...
Mircea Zaciu, Jurnal. IV, Bucureşti, Editura Albatros, 1998, p. 450
Drum în Bărăgan la neamurile bolnave. După nenea Culaie, a murit şi tanti Marioara. În casa bunicilor, verişoară-mea trăieşte ca o animală de povară. Nu mai are în bătătură decât un câine care va muri în lanţ de foame şi de sete, ca acela dinainte.
Lume câinoşită, câini legaţi cu câte un căpătâi de lanţ ori sfoară, urlând toată ziua de sete; nici apă nu le lasă înainte de a pleca la muncă... Mai toţi se duc "la muncă, la partid!" Chiar aşa zic.
Gospodăria de partid, unic moşier al satului, s-a întins peste pădure şi peste cele mai bune pământuri pe care le-a avut satul. Iar ei, ajunşi pălmaşi, sunt mulţumiţi: cu banii care le sunt daţi, cu ce mai fură, trăiesc de la un an la altul. Dar ca zilieri ce sunt nu au drept la pensie şi le sunt luate şi completările - grădinile (nu mai sunt consideraţi ceapişti, deci...). Satul are şi câţiva mai "ajunşi": gestionarii magazinului, navetiştii, tractoriştii sau brigadierii; restul - tot o apă şi-un pământ. Biserica, spălată de ploi, pictura ştearsă - abia mai recunosc chipul arhanghelilor, hram bisericii. Doar clopotul şi toaca bat la fel, însoţindu-se; le-aş recunoaşte sunetul dintre sute... Popa - altul - locuieşte la Călăraşi: în zile de sărbătoare face "naveta" între Vâlcele şi Floroaica. Cimitirul, cu porţile vraişte spre câmp. Mergem la pădure, printre ploi şi însoriri; mâncăm dude din aguzii plantaţi mai de mult, pentru viermii de mătase (dar cine mai creşte viermi de mătase?). Trecem pe la Rădiţa, care are 77 de ani acum, o biată buturugă şi ea, gheboşită, cuminte, care a muncit pământul de când se ştie şi pământul a muncit-o pe ea. Femei, oameni în porţi dau bună ziua şi poate nu mă mai recunosc.
Florenţa Albu, Zidul martor (Pagini de jurnal) 1970-1990, Bucureşti, Cartea Românească, 1994, p. 450-451
Nu reuşesc să-i scriu lui Mugur nici măcar câteva rânduri de condoleanţe. Nu pot ieşi în "cercul barbar" al inerţiilor mele cotidiene.
Victor Felea, Jurnalul unui poet leneş. Ianuarie 1955- martie 1993, Ediţie îngrijită de Lidia Felea, Bucureşti, Editura Albatros, 2000, p. 729
