Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
● Florenţa Albu ● Mircea Zaciu ● Leonard Gavriliu
După ce am luptat pe tărâmul presei aproape treizeci şi cinci de ani - ceea ce mă face să cred că victoriilor socialiste de tot mari, al căror strălucit bilanţ îl va face al paişpelea congres, au fost obţinute şi cu modesta mea contribuţie, am dreptul să mă gândesc şi la o binemeritată odihnă. Plecând mai alaltăieri din redacţie, m-am întâlnit cu un fost coleg de facultate, de multă vreme şi în presă, care lucrează la "Scînteia", mai mic decât mine cu doi ani. Mi-a şoptit cu îndurerată resemnare: "Am cam terminat-o cu congresele! Ăsta e ultimul!"
Da, ultimul, al cinşpelea congres îl voi urmări la televizor, ca pensionar. Dar şi pe acesta îl voi vedea tot "pe micul ecran". Nu mă voi sălta de fund în timpul magistralei expuneri, nu mă voi preface că aplaud, nu voi lua pulsul istoricului eveniment de la faţa locului. Cantonat de atâta amar de vreme în postura de curvă silitoare, nerefuzând nici o sarcină, n-am mai fost pus pe lista reporterilor de sală, sau - cine ştie - voi fi fost tăiat de pe ea. Exclus din această "vrednicie", m-am văzut privat şi de onoarea de a semna fonduri. De când visam eu la una ca asta! Dar această măsură nu mă vizează doar pe mine. De aici înainte nici un fond nu va mai fi semnat. Unul singur mai are dreptul să emită sau să comită ideologie în presă. Măsura a fost precedată de interzicerea oricărei semnături în cazul în care pe aceeaşi pagină apare o contribuţie teoretică a Tovarăşului sau o relatare despre activităţile sale. Splendid! Tristeţea se va lăsa pe uliţa noastră, nu puţini îşi vor deplânge expulzarea în anonimat. Eu nu. Mă întreb dacă reportajele de sală vor apărea tot nesemnate. Nefiind în "echipă", această chestiune n-are de ce să mă preocupe.
Cred că, în ceea ce mă priveşte, rezonanţa prenumelui meu şi abonamentele la publicaţii din ţara de unde ziceam mai demult că ne vine lumina şi pe care ne-o ţinem de "model unic" mi-au făcut de petrecanie definitiv. Nevrednic şi suspect de a lua pulsul înaltului forum comunist.
Boris Buzilă, În prezenţa stăpânilor. Treizeci de ani de jurnal secret la România Liberă, Compania, 1999, p. 394-395
Deprimarea, disperarea cred că au pus stăpânire pe foarte mulţi dintre noi: gândul că, după congresul ăsta, vom lua-o iar de la capăt, ne înnebuneşte. Toţi aşteptăm să se întâmple ceva şi aici. Fără să ne-o spunem, aşteptam încă, altceva de la congres....
Dar totul le iese conform programului şi pazei. Oraşul, dominat de panouri uriaşe care-i înfăţişează pe El şi pe Ea în medalioane înconjurate de trandafiri roz, de un prost gust, de un idilism idiot: par ilustratele de bal de altă dată. De parcă ar fi o pereche de zei care au procreat "omul nou", minunat; înconjuraţi de coloşi industriali (falimentari), de tarlale înfloritoare şi maşini harnice, de ctitorii ale oraşelor (demolate), de satele devenite adevărate ghetouri... Opera lor!
Fântânile arteziene din Piaţa Unirii, marcând decorurile goale ale căii victoriei socialismului spre "casa poporului", funcţionează non-stop, luminând "a giorno". E ger şi gazele stau să-şi dea duhul. În multe cartiere depărtate (şi în Colentina, unde stă nepotul meu, cu sugarul lor de o lună) gazele nu ard deloc - nici măcar la bucătării; se spune că gazele sunt oprite şi în alte părţi ale capitalei, pentru a avea presiune măcar în centru, unde sunt hotelurile.
Astăzi, în drum spre redacţie, am trecut prin faţa unor magazine cu profilul schimbat, de câteva zile: în loc de confecţii sau piese auto (chiar şi clădirea de lângă "Intercontinental", unde funcţiona o societate franceză) sunt acum magazine alimentare. O abundenţă la care (am spus mai înainte) nu avem acces. În schimb, s-a deschis o patiserie unde sunt purcoaie de plăcinte cu brânză, mere şi dovleac, şi pateuri ieftine din care bucureştenii, şi mai ales provincialii în trecere, înfulecă de parcă ar vrea să se sature pentru câţiva ani.
Tot pe Bd. Magheru, câteva magazine răsărite peste noapte (la fel au să şi dispară!) expun tot felul de bunătăţi la vedere: specialităţi, pui, carne tocată (arătând chiar a carne tocată!), şvaiţer şi alte minunăţii. Toţi defilăm printre sau prin aceste magazine, privim prostiţi abundenţa vitrinelor, abundenţa batjocoritoare (aud că unele din aceste magazine sunt accesibile celor din blocul Romarta şi din altele, în care se ştie cine locuieşte).
Toate aceste magazine ţin tot de pavoazare! Să le vadă străinii, invitaţii, delagaţii, să se convingă de nivelul de trai, bunăstarea...
Străinii! Până şi delegaţiile din partea unor "partide frăţeşti" şi-au prezentat mesajul, nu în plenul congresului, ci Lui şi Ei, de parcă erau omagii; nu-mi puteam crede urechilor, când am auzit la radio, aseară. Să nu cumva să cuprindă şi critici sau aluzii, mesajele lor. În atmosfera unei săli întregi ar fi avut cine ştie ce ecou. Dar curajul, neruşinarea acestei cenzuri, de fapt, chiar a delegaţilor străini, pumnul pe care li-l pun în gură, în felul acesta, nu puteau fi imaginate niciunde, în altă ţară estică. Nu ştiu cum au primit delegaţii la acest fel de a le impune tăcerea, rolul de figuranţi tâmpiţi, la un congres la care nu au cuvântul! (Să se convingă ei înşişi de "libertatea" noastră.)
De altfel, multe partide comuniste - partidul comunist italian, de exemplu - nici nu şi-au trimis reprezentanţii, tocmai pentru a-şi manifesta dezaprobarea faţă de dictatura ceauşistă, faţă de demolările din ţară care au luat proporţii. Dar vor fi realeşi - poate şi ea! - în ciuda tuturor - a străinătăţii şi a noastră. Mâine - mâine va fi ziua lor triumfală - piesa absurdă, regizată în cele mai mici detalii, a realegerii, a entuziasmului, aprobării, a ovaţiilor. Cu un asemenea consum de forţe, cu o asemenea cheltuială pentru pază şi iar pază şi constrângeri, totul le va ieşi cum au dorit.
O capitală sub stare de asediu: trecătorii care poartă bagaje mai grele sunt opriţi şi controlaţi (dacă duc bombe?), cei care se-ntorc acasă la ore mai târzii sunt legitimaţi; tot ce mişcă prin staţii, pe străzi sau cei care se întâlnesc şi stau de vorbă în grupuri mai mari pe stradă, toţi sunt siliţi să dea socoteală, să se împrăştie. Mizeria, frigul, foamea nu mă mai sperie; ceea ce mă duce la disperare neagră, ceea ce mă înspăimântă acum este programul de distrugere, de ideologizare forţată, domiciliul obligatoriu, pedeapsa pe viaţă - totul va reîncepe după congresul care a fost, de fapt, o demonstraţie de forţă ....
Florenţa Albu, Zidul martor (Pagini de jurnal) 1970-1990, Bucureşti, Cartea Românească, 1994, p. 430-431
Începe Congresul XIV, mare tam-tam, măsuri extreme de pază ş.a. Un Bucureşti aurit de o toamnă frumoasă şi asediat de forţe de pază, cu senzaţia unui lagăr. Încerc să merg la Mircea. Am calculat că ora cea mai potrivită ar fi după-amiaza, când toate forţele sunt mai concentrate în zona Sălii Palatului, pentru cuvântare ş.a. Pe la patru, pe Bitoliei, strada pustie în soarele blând de toamnă. Nimeni. Înaintez până la casa socrilor lui M., evident nu aş putea pătrunde în locuinţa lui M., nici nu mai pot de fapt identifica prea bine casa, care e tot pe partea stângă a străzii, ceva mai spre piaţă. Dau să intru la Kovacs, să sun. Nimeni în preajmă, nici un trecător, necum "pază". Sun la intrare. În aceeaşi clipă, doi gealaţi ies din pământ, să mă legitimeze: ce şi pe cine caut? de ce? nu ştiu că nu e voie să intru aici? etc. etc. Concomitent, iese în pragul intrării Lena Loghinovski. Mi se cere buletinul, îl arăt, explic că sunt din Cluj, universitar, coleg cu soţii K., universitari şi ei, veneam să-i vizitez, ce e "interzis" în asta? Doamna K. confirmă şi ea, slab, cu o voce stinsă: domnul Z. e prietenul nostru, când vine de la Cluj ne vizitează, vă rog să-i daţi voie... etc. Paznicul, impasibil, repetă mecanic: Vă rog, nu ne faceţi greutăţi! Între timp, îşi notează datele mele în buletin. Eu insist, nu văd ce ar fi interzis în a-ţi vizita nişte colegi de la universitate?! El, pe acelaşi ton egal, potolit, dar decis: Nu ne faceţi greutăţi! În cele din urmă, întorcându-mi buletinul: - Puteţi să vă întâlniţi în altă parte, dacă chiar vreţi! Dar nu aici! Nu ne faceţi greutăţi! Îmi exprim dezolarea faţă de doamna K. Arată rău, e palidă, slăbită, are o vizibilă stare nervoasă care-i alterează trăsăturile, ea atât de frumoasă altă dată! Epuizată, de asemenea. Stabilim să ne vedem mâine la 10, la Uniune, în faţa sediului de pe Victoriei. "Paznicii" aud, înregistrează, nu comentează, nu intervin, ne lasă să schimbăm încă două-trei vorbe şi apoi plec, urmărit de privirile lor. Ies pe stradă, care e tot pustie, însorită, calmă. Nici măcar vreo maşină "suspectă". Trec pe lângă casa unde stă Mircea cu Maşa, acum o identific, fără dubiu. Mi se pare că văd, pitiţi, alţi doi paznici. Nu mă opresc, trec mai departe, în pas de plimbare, nu dau impresia că m-aş grăbi. La colţ, mă ajunge din urmă o maşină, care vine după mine la pas, fără grabă şi ea. Cotesc la dreapta, spre Dorobanţilor, o iau agale pe lângă hală şi înaintez pe cale spre Televiziune. Mă gândesc unde să merg, ce să fac? Îmi vine ideea să intru la Atelierele plasticienilor, la Ion Vlasiu. Maşina vine după mine, discret, la oarecare distanţă, perseverează. Traversez, intru în Pnagrati, la ateliere; în hol, o femeie de serviciu mătură, o întreb de maestrul Vlasiu. Nu e în atelier, e plecat la ţară, la Bistra. Deci nu am unde mă adăposti. Ies din ateliere, în Pangrati: maşina, oprită ceva mai încolo. Dau colţul şi nimeresc în staţia de autobuze, tocmai vine 31, urc repede, văd din mers, la colţ, maşina şi apoi o pierd în forfota de pe Dorobanţi. Cred că renunţase să mai urmeze mersul autobuzului.
Mircea Zaciu Leonard Gavriliu, Jurnal. IV, Bucureşti, Editura Albatros, 1998, p. 454-455
Penultima oară când fac de serviciu, în "boxă", ca revizor. Sunt foarte obosit: pagina aia cu "rolul conducător" am terminat-o de redactat după miezul nopţii, scremându-mă să mint. Ar trebui să devin asasin.
Leonard Gavriliu, Jurnalul anului revoluţionar 1989, Paşcani, Editura Moldopress, 2004, p. 88
