Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
● Sanda Stolojan ● C. Trandafir ● Radu Ciobanu
Trec pe la Cioran şi Simone; e vreme frumoasă, balconul lor e plin de flori, odaia luminoasă, acolo unde stă Cioran, în fotoliul lui de lângă fereastră. A slăbit, e sănătos, cu părul vâlvoi. Simone poartă o ie românească, seamănă cu tabloul unui pictor impresionist, mai ales că părul ei e pe jumătate alb, pe jumătate roşcat. "Vezi, zice Cioran, viaţa mea este absurdă, nu-ţi poţi închipui..." Simone răspunde la telefon, îi trimite la plimbare pe pisălogi, dar Cioran e curios, ciuleşte urechea pe când îmi vorbeşte în şoaptă... Simone a pregătit o şarlotă de căpşuni, sporovăieşte vesel, amândoi îşi dau replica. Aflu că au fost invitaţi la o seară de gală la Olympia, ca s-o asculte pe Amalia Rodriguez, pe care Cioran o iubeşte mult. În faţa lor era aşezată Contesa de Paris. Cioran a fost interpelat de o doamnă mică de stat, îmbrăcată în negru, cu un aer modest, pe care au luat-o la încept drept plasatoare, şi care i-a spus că este una din "fanii" lui... Era soţia lui Bruno Coquatrix, proprietarul teatrului Olympia! Telefonul sună. E un ziarist care vrea cu orice preţ ca Cioran să răspundă la un chestionar - aceeaşi persoană ("de altfel foarte drăguţă", spune Simone) care le-a făcut rost de invitaţia la Olympia. Cioran protestează: "Niciodată! I-am spus că nu răspund la chestionare!" Vorbim apoi despre Beckett, care trăieşte într-un azil de bătrâni, nu departe de casa lui, de când l-a alungat nevasta. Editorii lui din Germania, în trecere prin Paris, au fost îngroziţi să-l găsească acolo, ca un sărăntoc.
Beckett este bogat, dar e boem, a fost întotdeauna indiferent faţă de cadrul în care trăieşte. Simone, în vervă, povesteşte anecdote despre Beckett, vorbeşte despre tăcerile lui, despre alura lui. Cioran i-a trimis penultima lui carte. Beckett i-a răspuns: "Merci beaucoup". Puţin după aceea, Cioran i-a trimis o a doua carte, şi Beckett i-a scris: "Encore merci.". Trecem apoi la Eminescu. Cioran a răspuns că nu va veni la comemorarea poetului organizată de Aurel Răuţă. Îmi încredinţează un text pe care mă roagă să-l citesc în numele lui la colocviu, un comentariu foarte cioranian despre "Rugăciunea unui dac". Am stat de vorbă două ore.
Sanda Stolojan, Nori peste balcoane. Jurnal din exilul parizian. Traducere din franceză de Micaela Slăvescu. Revizuită de Sanda Stolojan, Bucureşti, Humanitas, 1996, p. 298-299
La şcoală, câte o cafeluţă doamnelor colege şi un coniac colegilor, acesta oferit la "hogeacul" sportiştilor. Comentăm cum televiziunea bulgară a ieşit pe penultimul loc la un top al televiziunilor europene. Pe ultimul loc credem că-i Albania. Televiziunea noastră nu există. Vorba versurilor lui Topîrceanu: "V-am vizitat odată sfera/ Acum vreo zece mii de ani/ Când astronomii de pe Terra/ Erau abia urangutani // Flamarion era gorilă/ Şi bietul Newton diplodoc,/ Camil era de-abia cămilă,/ Iar Duică nu era deloc!". întâlnire cu Mădălina, felicitări, mici atenţii. Trec peste momentul cu Eroul omnivor. Reiau acţiunile intelectualiceşti-artisticeşti abandonate două-trei zile. Termin întrebările poeziei şi mă dedau la ceva însemnări pentru o recenzie... Avu loc la Sebeş-Alba şi Lancrăm Festivalul "Lucian Blaga". Foarte frumos, sub oblăduirea tovarăşilor de la Cultură... Ce-o fi păţit Llosa? şi-a anunţat intenţia de a candida la apropiatele alegeri prezidenţiale din Peru. "M-am considerat totdeauna numai scriitor. Dar uneori în viaţa ţării se ivesc situaţii care îţi pun în faţă necesitatea unei opţiuni morale, care te obligă să te implici în viaţa politică, chiar dacă în adâncul sufletului nu ai dorit acest lucru". Succes!
C. Trandafir, Jurnal în curs de apariţie la Editura Libra
De o vreme încoace, naturelul mi-a devenit exagerat de simţitor sau pur şi simplu m-am senilizat. Mă emoţionez şi-mi dau lacrimile din te miri ce, film, muzică, lectură sau simplă conversaţie. Când ne-a telefonat Cristi că suntem bunici, am simţit că nu voi putea vorbi şi i-am dat telefonul N.-ei. Când am citit în R.L. un articolaş despre sfârşitul lui Jean Gabin - e drept, febleţea mea - am început să plâng ca prostul, noroc că eram singur. Mi-e şi frică de acum să vorbesc sau să citesc în public texte mai solicitante afectiv ca să nu mă fac de râs.
Radu Ciobanu, Ţărmul târziu. Jurnal 1985-1990, Deva, Emia, 2004, p. 178-179
Citește pe Antena3.ro
