x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

25 iulie 1989

0
25 Iul 2009 - 00:00

● Victor Felea ● C. Trandafir ● Liviu Antonesei



În Astra (nr. 7, 1989), un interviu cu Radu G. Ţeposu, semnat de Valeriu Bârgău. Un critic inteligent, echilibrat, cu convingeri care îl situează în fluxul viu al criticii adevărate. Se vrea şi este un conti­nuator al marii tradiţii critice au­tohtone şi universale, totuşi un spi­rit modern şi independent, lipsit de complexe vizavi de disciplina pe care o cultivă. Recunoaşte, la un moment dat, că e leneş (superior), ceea ce nu oricine e dispus să mărturisească. ("Un alt model al meu este Oblomov. E un mare deliciu să leneveşti, adică să contempli, ceea ce nu-i deloc simplu, pentru că lenea, aşa cum o înţeleg eu, presupune un mare exerciţiu spiritual, un consum de energie psihică de care acţiunea e străină. Lenea nu e un lux, e o voluptate chinuitoare, un fel de ri­tual complicat".)
Victor Felea, Jurnalul unui poet leneş. Ianuarie 1955-martie 1993, Ediţie îngrijită de Lidia Felea, Bucureşti, Editura Albatros, 2000, p. 731


Zile lungi de vară, din zori până-n seară. M-aş duce la Griviţa, să-i mai văd pe tata şi pe cunoscuţi. Numai mama nu mai este. Poate vin Alexandru şi Caterina de la Iaşi. La Câmpina parcă nu mai avem ce face. Să citim. Fănică îmi restituie "Bunavestire" după patru ani. O recitesc, să scriu un comentariu despre ea, de la apariţie mă tot gândesc să fac aşa ceva. Provincia acum chiar că devine monotonă, acelaşi lucru, cu hârţoagele şi cu "băieţii". La dl Luncaşu, ne confruntăm în epigrame. Mady e tristă, parcă tot suferă de o amintire sau de o realitate prezentă (...). Filmul "François Villon", în regia lui Sergiu Nicolaescu, de la noi cu Ion Marinescu, Silviu Stănculescu. Filmul e modest, dar traducerea lui Romului Vulpescu e grozavă. Premiul Oscar pentru traducere! "Dă-i zor! Dă-i zor!", "Să strigăm ura până ne-apucă ura!" (...) La Radio se povesteşte cum Jaruzelsky vrea să renunţe la funcţia de secretar şi de preşedinte. Din discuţia cu Walesa, acesta din urmă nu acceptă un guvern de coaliţie, vorbeşte despre un guvern "din umbră", "fantomă", al Solida­ri­tăţii. Eroii fac plajă, ultraviolete şi umblă prin judeţul Constanţa. Facem cunoştinţă cu o scrisoare a lui Sorin Toma, fiul lui A. Toma, fost redactor-şef al Scînteii, individul cu "putrefacţia". O demistificare colo­sală. Prima parte.
C. Trandafir, Jurnal în curs de apariţie


Gândul la vals şi la Imperiu m-a trimis spre întrebarea legată de ce s-a întâmplat cu onoarea. În tre­cutul nu prea îndepărtat existau o mulţime de "instituţii ale onoarei", între care duelul. Cel din urmă nu s-a pierdut din cauza erodării virtuţilor militare - căci societăţile recente le-au exacerbat mai ceva decât înaintaşii -, ci în urma erodă­rii sentimentului onoarei şi al prestigiului instituţiilor care-l prezervau. E interesant de observat cum duelul s-a refugiat în grupările sociale marginale, în lumea interlopă unde, alături de respectul pentru mamă, pare a fi rămas singurul criteriu de evaluare morală. Dincoace, în "socie­ta­tea normală", sentimentul onoa­rei a fost înlocuit, pe rând sau conco­mitent, cu respectul pentru avere, pentru eficienţă şi competenţă, pentru a sfârşi în grosolănia de astăzi care nu are respect pentru nimic. Sentimentul onoarei ţine de spiritul de corp, de orgoliul temperat al apartenenţei la o grupare socio-profesională anu­me, de o anumită provenienţă culturală. Toate acestea trebuiau distruse pentru a putea distruge onoa­rea, posibilitatea de a te putea raporta la o anumită valoare. Probabil, în cuprinsul acestui curent "purificator", în felul său, trebuie privită şi recenta măsură privind des­fiinţarea "caselor corpului didactic". Trebuie să li se ia profesorilor şi ultimul reper al coeziunii, apar­tenenţa la un "corp". Trebuie diseminat şi acest corp, aşa cum au fost împrăştiate în masa colectivistă şi alte "corpuri". Mă mir că nu le-au trecut însă prin cap să desfiinţeze uniformele militare! Logica sistemului solicita de mult introducerea unei singure "uniforme" pentru întreaga populaţie - după modelul maoist lansat în anii '60.
Liviu Antonesei, "Jurnal din anii ciumei: 1987-1989. Încercări de sociologie spontană", Iaşi, Polirom, 1995, p. 88-89
Citeşte mai multe despre:   jurnale personale

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de