x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

28 iulie 1989

0
28 Iul 2009 - 00:00

● Florenţa Albu ● Stelian Tănase



Visam ast-noapte că eram într-o sală în care vorbea Şeful. Se profila pe un perete şi imaginea lui făcea pe­re­che umbrei sau pozei în mărime natu­rală, lipită de un perete: purta aceeaşi şapcă, fals proletară, sub care faţa îi apărea şi mai boţită, la hainele cenuşii. Un fel de muţunache dând din mâini. În apropierea lui, fidelii: capul de bou al lui Bobu sau capul de vulpe al lui Mănescu. Ciudat, ea nu era de faţă!

Deodată am văzut cum ambele imagini - cea reală şi poza sau umbra - se pliau, cădeau ca nişte desene haşurate, inanimate instantaneu. Căderea - reală şi umbră - avea ceva de reluare şi de boţire la pământ. "Dezumflarea" se făcea tot bidimensional - real şi afiş. Toţi priveau scena mută cu ochii căscaţi. Se auzeau doar exclamaţiile de uşurare: L-a luat dracu'! Sau: a dat Domnul, în sfârşit!

Cred că am zis şi eu un ducă-se pe pus­tii! Dar în clipa următoare, am vă­zut cum imaginile - reală şi poză -, cam boţite, se adunau de jos şi se ridicau iar în picioare, pe umbra pe­retelui, sub ochii noştri căscaţi de groază. Ai fidelilor şi infidelilor care au zis ce au zis... Sala era terorizată. Dar Şeful îşi reluase discursul şi gesturile, exact de acolo de unde fu­seseră întrerupte; părea că nu ştie nimic din ceea ce i se întâmplase şi se petrecuse cu toţi cei din sală. Atât. (Am povestit visul chiar atunci, în redacţie, şi lui Titi Simionescu; toţi au zis că e un vis premonitoriu)

Azi, retrăindu-mi visul, secvenţă cu secvenţă, mi-am adus aminte de o scenă văzută la telejurnalul de acum vreo trei săptămâni: cred că a fost lăsată anume pe micul ecran mai mult, pentru grotescul ei, pentru a rămâne ca "document istoric". Era imaginea uneia din vizitele făcute pe câmp, prin judeţe, pentru a sili umflarea producţiilor-cotelor către stat (fiind dus în lanurile cele mai bune, planul producţiilor la hectar era umflat în toată ţara). Ploua cu boboci în timpul vizitei; el apărea tot aşa, în costumu-i cenuşiu, popular, maoist, cu vestonul (antiglonţ) încheiat până la gât, cu şepcuţa-i gri... Vorbea, forfeca aerul, dădea din mâini în lături şi iar forfecând, chiar ca o marionetă stricată... În spatele lui, imens, un stâlp de colonel - sau ce grad o fi fost - ţinea o umbrelă largă deasupra-i. La vreo 25-30 de metri distanţă, cercul ţăranilor cu capetele goale (descoperite, să zicem) ascultându-l în ploaie; dar în faţa acestora, primul rând ocupat de umbrele trebuie să fi fost al oficialilor locali; şi dincolo de aceştia, basmalele, capetele descoperite - ţăranii... Şi ce să fi auzit ei, dacă şi bunul Dumnezeu a dat, toamna atunci, o ploaie cu tunete şi trăsnete?

Dar imaginea aceea (sper să fie păstrată în arhivele istorice ale acestei vremi!), dar grotescul scenei aceleia îmi stăruie pe retină.

În cele din urmă, Eroul - Ctitorul - Fiul iubit al neamului vizitase şi nişte câmpuri de la Dragoş-Vodă, la noi. Cineva din sat ne spusese că nu numai mâinile celor aleşi să dea mâna cu el, dar şi cozile sapelor fuseseră frecate cu spirt!...

Vis şi realitate: fantasticul, spaima, grotescul se amestecă într-un tot, grozav şi realist.
Florenţa Albu, Zidul martor (Pagini de jurnal) 1970-1990, Bucureşti, Cartea Românească, 1994, p. 418-419



Trăiesc o experienţă tulburătoare. De vineri până marţi am fost urmărit de Securitate. Ce senzaţie stranie! Vineri parcă mi s-a părut.  Deşi doamna Paleologu m-a prevenit, nu prea am luat în serios. Privind înapoi, după ce n-am văzut pe nimeni. Dar eram naiv. Luni, când m-am întâlnit iar cu C., i-am văzut din prima clipă. Ştiau locul, deşi nu am spus nimic prin telefon. We'll meet tomorrow morning at ten o'clock, the same place.

Deci ne-au urmărit şi zilele trecute, pas cu pas, dar nu i-am simţit. I-am văzut deci pe Strada Câmpia Turzii, mergeau în spatele meu la mică distanţă. Pentru că din casă nu mi-a răspuns nimeni, m-am întors cu spatele la uşă. Ei da, dincolo de celălalt trotuar, un tânăr care în loc să privească înainte avea capul fixat ca o jucărie spre mine. În urma lui, la zece metri, altul. Amândoi îm­brăcaţi la fel. Cămăşi cu mânecă scurtă. Tunşi regulamentar. În mâ­nă ţinea fiecare câte un pachet voluminos, un pulovăr strâns sau o sacoşă împachetată. Înăuntru, talkie-walkie. Le vor folosi de-a lungul zilei.

Eu şi C. ne-am vânturat toată ziua prin oraş. Dacă vineri prezenţa lor fusese discretă, de data asta teama de a nu ne pierde îi făcea să-şi semnaleze insistent prezenţa. Trei inşi, undeva în preajmă. Au încercat să ne sperie. Foarte tare. Ce şoc! Am încercat să nu-mi pierd capul. Chiar să conserv puţin umor. We are quite expensive today! Am fost la Muzeul Satului, la Capşa. De unde l-am sunat pe A. să iasă în oraş. Ne-am întâlnit la gangul de la Teatru. I-am pasat cheile casei mele, să scoată manuscrisul de la "Iacob". Scăparea că lăsasem pentru o zi manuscrisul în casă, că puteam fi reţinut şi dus în apartament, unde să mi se facă percheziţie, m-a înfricoşat... Altfel, urmărirea mi s-a părut destul de amuzantă, iar pentru C., desigur, o experienţă est-europeană tipică, de povestit prietenilor la cafea pe o terasă din Oxford. A. a apărut, bă­ieţii stau neclintiţi pe partea de vizavi a Capşei, dar A. intră în clă­direa teatrului, unde se vântură multă lume. Îi pasez cheile şi ies. El mai rămâne un sfert de oră, aşa ne-am înţeles. Mă întorc la Capşa mai surâzător, nu au decât să stea în preajmă, peste o oră nu mai au ce găsi la mine. Le voi servi de mo­meală, dacă nu cumva s-au dus la mine şi scotocesc. De obicei, nu-mi ţin manuscrisele acasă, le ascund la prieteni, dar l-am adus pe "Iacob" pentru C. Trebuia să mă fi gândit. Dacă eşti prost, mai bine stai acasă. Am continuat să ne plimbăm, făcând-o pe normalii. (...) Băieţii, un­deva în preajmă, se miră de veselia noastră. Nu ştiu câtă autenticitate este în ea, dar încercăm să părem normali. Ce-au să-ţi facă? Ce-o să se întâmple? Poor you! Am condus-o în casa din Câmpia Turzii, fostă Gi­gurtu. Mică scenă de gen pe trotuar, ca-n adolescenţă. Sub privi­rile băieţilor, nu cumva să-i pasez ceva. O iau spre casă şi constat că sunt ur­mărit. Ajung, peste câteva minute cobor să cumpăr pâine. Dacia cu­loarea un­tului 2-B-7235.
Stelian Tănase, Acasă se vorbeşte în şoaptă. Dosar & Jurnal din anii târzii ai dictaturii, Compania, 2002, p. 93-95
Citeşte mai multe despre:   jurnale personale

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de