Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
● Florenţa Albu ● Stelian Tănase
Visam ast-noapte că eram într-o sală în care vorbea Şeful. Se profila pe un perete şi imaginea lui făcea pereche umbrei sau pozei în mărime naturală, lipită de un perete: purta aceeaşi şapcă, fals proletară, sub care faţa îi apărea şi mai boţită, la hainele cenuşii. Un fel de muţunache dând din mâini. În apropierea lui, fidelii: capul de bou al lui Bobu sau capul de vulpe al lui Mănescu. Ciudat, ea nu era de faţă!
Deodată am văzut cum ambele imagini - cea reală şi poza sau umbra - se pliau, cădeau ca nişte desene haşurate, inanimate instantaneu. Căderea - reală şi umbră - avea ceva de reluare şi de boţire la pământ. "Dezumflarea" se făcea tot bidimensional - real şi afiş. Toţi priveau scena mută cu ochii căscaţi. Se auzeau doar exclamaţiile de uşurare: L-a luat dracu'! Sau: a dat Domnul, în sfârşit!
Cred că am zis şi eu un ducă-se pe pustii! Dar în clipa următoare, am văzut cum imaginile - reală şi poză -, cam boţite, se adunau de jos şi se ridicau iar în picioare, pe umbra peretelui, sub ochii noştri căscaţi de groază. Ai fidelilor şi infidelilor care au zis ce au zis... Sala era terorizată. Dar Şeful îşi reluase discursul şi gesturile, exact de acolo de unde fuseseră întrerupte; părea că nu ştie nimic din ceea ce i se întâmplase şi se petrecuse cu toţi cei din sală. Atât. (Am povestit visul chiar atunci, în redacţie, şi lui Titi Simionescu; toţi au zis că e un vis premonitoriu)
Azi, retrăindu-mi visul, secvenţă cu secvenţă, mi-am adus aminte de o scenă văzută la telejurnalul de acum vreo trei săptămâni: cred că a fost lăsată anume pe micul ecran mai mult, pentru grotescul ei, pentru a rămâne ca "document istoric". Era imaginea uneia din vizitele făcute pe câmp, prin judeţe, pentru a sili umflarea producţiilor-cotelor către stat (fiind dus în lanurile cele mai bune, planul producţiilor la hectar era umflat în toată ţara). Ploua cu boboci în timpul vizitei; el apărea tot aşa, în costumu-i cenuşiu, popular, maoist, cu vestonul (antiglonţ) încheiat până la gât, cu şepcuţa-i gri... Vorbea, forfeca aerul, dădea din mâini în lături şi iar forfecând, chiar ca o marionetă stricată... În spatele lui, imens, un stâlp de colonel - sau ce grad o fi fost - ţinea o umbrelă largă deasupra-i. La vreo 25-30 de metri distanţă, cercul ţăranilor cu capetele goale (descoperite, să zicem) ascultându-l în ploaie; dar în faţa acestora, primul rând ocupat de umbrele trebuie să fi fost al oficialilor locali; şi dincolo de aceştia, basmalele, capetele descoperite - ţăranii... Şi ce să fi auzit ei, dacă şi bunul Dumnezeu a dat, toamna atunci, o ploaie cu tunete şi trăsnete?
Dar imaginea aceea (sper să fie păstrată în arhivele istorice ale acestei vremi!), dar grotescul scenei aceleia îmi stăruie pe retină.
În cele din urmă, Eroul - Ctitorul - Fiul iubit al neamului vizitase şi nişte câmpuri de la Dragoş-Vodă, la noi. Cineva din sat ne spusese că nu numai mâinile celor aleşi să dea mâna cu el, dar şi cozile sapelor fuseseră frecate cu spirt!...
Vis şi realitate: fantasticul, spaima, grotescul se amestecă într-un tot, grozav şi realist.
Florenţa Albu, Zidul martor (Pagini de jurnal) 1970-1990, Bucureşti, Cartea Românească, 1994, p. 418-419
Trăiesc o experienţă tulburătoare. De vineri până marţi am fost urmărit de Securitate. Ce senzaţie stranie! Vineri parcă mi s-a părut. Deşi doamna Paleologu m-a prevenit, nu prea am luat în serios. Privind înapoi, după ce n-am văzut pe nimeni. Dar eram naiv. Luni, când m-am întâlnit iar cu C., i-am văzut din prima clipă. Ştiau locul, deşi nu am spus nimic prin telefon. We'll meet tomorrow morning at ten o'clock, the same place.
Deci ne-au urmărit şi zilele trecute, pas cu pas, dar nu i-am simţit. I-am văzut deci pe Strada Câmpia Turzii, mergeau în spatele meu la mică distanţă. Pentru că din casă nu mi-a răspuns nimeni, m-am întors cu spatele la uşă. Ei da, dincolo de celălalt trotuar, un tânăr care în loc să privească înainte avea capul fixat ca o jucărie spre mine. În urma lui, la zece metri, altul. Amândoi îmbrăcaţi la fel. Cămăşi cu mânecă scurtă. Tunşi regulamentar. În mână ţinea fiecare câte un pachet voluminos, un pulovăr strâns sau o sacoşă împachetată. Înăuntru, talkie-walkie. Le vor folosi de-a lungul zilei.
Eu şi C. ne-am vânturat toată ziua prin oraş. Dacă vineri prezenţa lor fusese discretă, de data asta teama de a nu ne pierde îi făcea să-şi semnaleze insistent prezenţa. Trei inşi, undeva în preajmă. Au încercat să ne sperie. Foarte tare. Ce şoc! Am încercat să nu-mi pierd capul. Chiar să conserv puţin umor. We are quite expensive today! Am fost la Muzeul Satului, la Capşa. De unde l-am sunat pe A. să iasă în oraş. Ne-am întâlnit la gangul de la Teatru. I-am pasat cheile casei mele, să scoată manuscrisul de la "Iacob". Scăparea că lăsasem pentru o zi manuscrisul în casă, că puteam fi reţinut şi dus în apartament, unde să mi se facă percheziţie, m-a înfricoşat... Altfel, urmărirea mi s-a părut destul de amuzantă, iar pentru C., desigur, o experienţă est-europeană tipică, de povestit prietenilor la cafea pe o terasă din Oxford. A. a apărut, băieţii stau neclintiţi pe partea de vizavi a Capşei, dar A. intră în clădirea teatrului, unde se vântură multă lume. Îi pasez cheile şi ies. El mai rămâne un sfert de oră, aşa ne-am înţeles. Mă întorc la Capşa mai surâzător, nu au decât să stea în preajmă, peste o oră nu mai au ce găsi la mine. Le voi servi de momeală, dacă nu cumva s-au dus la mine şi scotocesc. De obicei, nu-mi ţin manuscrisele acasă, le ascund la prieteni, dar l-am adus pe "Iacob" pentru C. Trebuia să mă fi gândit. Dacă eşti prost, mai bine stai acasă. Am continuat să ne plimbăm, făcând-o pe normalii. (...) Băieţii, undeva în preajmă, se miră de veselia noastră. Nu ştiu câtă autenticitate este în ea, dar încercăm să părem normali. Ce-au să-ţi facă? Ce-o să se întâmple? Poor you! Am condus-o în casa din Câmpia Turzii, fostă Gigurtu. Mică scenă de gen pe trotuar, ca-n adolescenţă. Sub privirile băieţilor, nu cumva să-i pasez ceva. O iau spre casă şi constat că sunt urmărit. Ajung, peste câteva minute cobor să cumpăr pâine. Dacia culoarea untului 2-B-7235.
Stelian Tănase, Acasă se vorbeşte în şoaptă. Dosar & Jurnal din anii târzii ai dictaturii, Compania, 2002, p. 93-95
Citește pe Antena3.ro
