29 septembrie 1989

● Monica Lovinescu ● Victor Felea ● C. Trandafir ● Sanda Stolojan

Mircea Dinescu era deja unul dintre poeţii români cei mai de seamă şi începuse mai dinainte a fi cunoscut peste hotare. Talentul îi era deajuns. Iată însă că represiunea la care este supus a focalizat interesul asupra lui şi că, într-un sens, cei care au hotărât darea sa afară de la România Literară (ca să nu mai vorbim de excluderea din partid), care l-au lăsat pe el, pe soţie, pe copii, fără mijloace de a trăi şi de a se hrăni, care i-au transformat locuinţa într-o celulă de închisoare fără drept la vorbitor s-au făcut agenţii lui literari cei mai eficaci. Când traducerea germană a poeziilor lui Mircea Dinescu va fi lansată, cu publicitatea inerentă, la Târgul Cărţii de la Frankfurt, sugerăm ca regimul de la Bucureşti să-şi răsplătească pe responsabilii cu represiunea împotriva poetului. Să-i trimită în vizită tu­ristică şi la Budapesta, pentru a vedea, cu ochii lor, traducerea aceloraşi poeme în limba maghiară. Dar mai bine să le cumpere un bilet circular prin toată Europa, unde poezia lui Mircea Dinescu va incendia din ce în ce mai mult spiritele. Încă o dată, poetul Mircea Dinescu s-ar fi bucurat, şi fără ajutorul organelor represive din România, de aprecierea estetică în străinătate. Dar pentru ca o astfel de apreciere să se transforme în incendiul de care pomeneam, aportul Securităţii şi consilierilor săi a fost determinant. Când oare vor fi decoraţi, pentru a fi revelat astfel opiniei publice străine adevăratul chip opresiv al regimului românesc, nu doar şeful cu propaganda al municipiului Bu­cureşti, Croitoru, dar şi "consultanţii" săi de la Uniunea Scriitorilor, Ion Honabă, Ion Brad, Ion Horea, Platon Pardău, Ion Dodu Bălan, fără a-i uita pe atât de profund răs­pun­zătorul D.R. Popescu, şi pe mâna sa dreaptă sau stângă, Constantin Ţoiu?
Monica Lovinescu, Pragul. Unde scurte V, Bucureşti, Humanitas, 1995, p. 217



Aflu că s-a stins Paul Georgescu. Vedetă a criticii prin anii '50, a susţinut mulţi tineri scriitori, ajutându-i să se afirme.  Mai târziu s-a dedicat prozei, devenind un autor apreciat. A suportat cu stoicism o îndelungată infirmitate fizică, reuşind totuşi să scrie ne­întrerupt. Nu şi-a pierdut nici firea, nici spiritul, dovedind un surprinzător eroism vital, dacă pot spune astfel. Nu ştiu în ce măsură proza lui reflectă adevărul istoric sau e numai o subtilă contrafacere a realităţii. Poziţia sa a fost întotdeauna marcată de un anumit tendenţionism de stânga. Viitorul va lămuri, desigur, aceste lucruri.
Mugur avea în Paul Georgescu un prieten. Acum l-a pierdut şi a rămas şi mai singur.
Victor Felea, Jurnalul unui poet leneş. Ianuarie 1955-martie 1993, Ediţie îngrijită de Lidia Felea, Bucureşti, Editura Albatros, 2000, p. 734



E frig. Practica agricolă şi ridicolă continuă fără păs de şcoală. Mediile noastre de dezinformare vorbesc de şcoli luminoase, bine dotate, unde copiii au început să descifreze tainele... Adică ei coordonează învăţământul românesc şi copiii, şi dascălii, şi părinţii elevilor le mulţumesc din suflet şi în genunchi. Ei umblă pe ecran ca păduchii în cele două ore cât durează emisiunea, iar pupătorii tremolează în ode şi bat câmpii fără graţie... În timpul acesta, elevii şi profesorii "stau" pe câmpiile patriei, în frig şi ceaţă, în ploaie şi noroi. Părinţii muncesc flămânzi şi înfriguraţi, alţii îngroaşă şi lungesc "cozile" la alimentare, unde nu se "dă" nimic... Dar văd că am luat-o razna şi doar mi-am propus să notez fără comentarii. Mai ales că nu suport văicărelile. În scris, cu mine însumi, îmi permit să spun precum cronica­rul: "O, o, o, săracă ţară a Mol­dovei, ce grele vremuri ai agiunsu!". şi încă ei erau boieri şi  demnitari... Profit totuşi de înlesnirile ce mi se fac şi pun la punct textul solicitat de Ion Simuţ. Îmi cere "nişte". Cam mult, să văd ce se poate face. În legătură cu soarta scriitorilor români, care fuse astă dată crudă, se povesteşte la Congresul Pen-Clubului, unde Ta­vernier şi compania sunt oripilaţi. Iau, cu greu, ceva presă unde tronează cuplul demenţial... Picasso, Braque şi Velasquez, în expoziţii la Muzeul Metropolitan din New York. Avem album Velasquez, prin Vio, aşa că am să fac aceeaşi mişcare cu retroproiectorul, care le place aşa de mult multor elevi. O îndemn pe arhitecta Vio să caute "Chagal". După o absenţă de zece ani, revine şi Alec Guinness pe scenă, la 75 de ani. "Ultimul mo­hican", Fenimore Cooper, 200 de ani de la naştere.
C. Trandafir, Jurnal în curs de apariţie



Nadia V., o doamnă pensionară din Bucureşti, e în vizită la Paris. Plină de vitalitate, veselă, curioasă, vrea să profite la maximum de călătoria ei. Umblă pe străzi, prin muzee. Trăieşte la Bucureşti refu­zând să vadă "lucrurile urâte", spune ea. Principiul ei: când nu poţi să faci nimic ca să schimbi situaţia, întorci capul, încerci să trăieşti cât se poate de agreabil. Joacă bridge, se bucură când se duce la poştă să scoată un pachet trimis din străinătate. "E o bucurie de fiecare dată - nu mă supăr, ca alţii, stau cât trebuie, la nevoie o zi întreagă, la coadă la ghişeu - ştiu că cel puţin atunci când mă întorc acasă am ceva de pus pe masă, că pot să beau o cafea turcească, să fumez o ţigară - e minunat!" A văzut cartierele demolate? "Nu, n-am drum pe acolo, n-am ce căuta în partea aceea a oraşului." Ne uităm împreună la televizor, e încântător, recunoaşte pe actorii Claude Brasseur şi Claude Rich - ah! ce mult mi-a plăcut cutare film! Îmi povesteşte după aceea despre X şi Z din Bucureşti. Asemenea Na­diei, aşa trăiesc mulţi români, rezistă prin acest gen de frivolitate. E un obicei ancestral - o veche moş­tenire, o reţetă bine pusă la punct.

Cioran la telefon: evreii au re­fu­zat din instinct creştinismul... şi au avut dreptate, fiindcă, dacă l-ar fi acceptat, n-ar mai exista. În ul­ti­mul timp a văzut mulţi români, toţi sunt disperaţi - nu e de acord când îi citez exemplul pensionarei din Bucureşti în vizită la Paris. Repetă: sunt profund disperaţi. Am impresia că nenorocirile românilor îl afectează cu adevărat. De astă dată nu-i mai ocărăşte ş îi plânge sincer.

M-am întors dintr-o călătorie în Ungaria, unde am însoţit misiunea de investigare a Drepturilor Omului în România, numită Comisia Drepturilor Omului de la ONU. Cum România a refuzat ancheta pe teritoriu ei, Comisia ONU a hotărât să trimită o misiune în Ungaria, să ancheteze pe refugiaţii români primiţi de Crucea Roşie şi de bise­ricile protestantă şi catolică şi încartiruiţi în lagăre situate de-a lungul graniţei cu România. M-am întors din acestă călătorie făcută la Budapesta, la Bekescsaba şi Szeged impresionată de refugiaţi, cei mai mulţi originari din Transilvania, dau nu numai. Ungaria nu mai poate face faţă singură situaţiei şi a cerut ajutorul ONU. Un adevărat exod, în ciuda pericolului la care se expun fugarii care trec graniţa pe jos, noaptea, unii cu copii mici. Ungaria îi primeşte, dar situaţia nu va mai putea dura mult.
Sanda Stolojan, Nori peste balcoane. Jurnal din exilul pari­zian. Traducere din franceză de Micaela Slăvescu. Revizuită de Sanda Stolojan, Bucureşti, Humanitas, 1996, p. 305-306