x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Scînteia Jurnale personale 3 iulie 1989

3 iulie 1989

03 Iul 2009   •   00:00

• Victor Felea • Ştefan J. Fay • C. Trandafir • Livius Ciocârlie

L-am întâlnit pe Nae Antonescu. Plea­că mâine în Italia pentru vreo do­uă luni. Fiica lui s-a căsătorit cu un ita­lian. Încă un "norocos" care poate să vadă Italia fără să facă prea multe eforturi.

Gorbaciov îşi continuă turneele ex­terne. Acum se află la Paris. Urmează să îşi asigure o asistenţă economică occidentală cât mai serioasă. În ce priveşte pe Zaharov, el e mereu îns­păi­mân­tat de o revenire la stalinism. Şi, poate, pe bună dreptate.
Victor Felea, Jurnalul unui poet leneş. Ianuarie 1955 - martie 1993, Ediţie îngrijită de Lidia Felea, Bucureşti, Editura Albatros, 2000, p. 729-730

 

Trăiesc sub o asemenea presiune, încât îmi este imposibil să duc la bun sfârşit "Principele neprimit". Epuizat, dureri de splină şi picioare.
● Ştefan J. Fay, Caietele unui fiu risipitor. Fragmente de jurnal, Bucureşti, Humanitas, 1994, p. 282

 

Începe lungul calvar al corectării lu­crărilor de admitere la treapta I de li­ceu. Dintre sutele de "perle", reţin nu­mai două, semn al imbecilizării ro­mâ­nilor de la fragedă vârstă: "Moş Dănilă era un genial conducător de oi"; "Agri­pi­na este o eroină mult în­dră­gită de oamenii poporului nostru de re­nume mon­dial". Trei sferturi din co­pii, pionieri şi utecişti sunt în pragul oli­go­freniei.

Fără exagerări, nu-mi pla­ce văi­că­reala şi alarmismul, limba ro­mâ­nă trece printr-o dramă. Toată "ţara" freamătă de dragul Geniului şi cere, în gura mare şi pe toate drumurile, să fie reales la "al paişpelea Congres"! Co­rectăm toată ziua, de ni se usucă ochii... Demonstraţia ro­mâ­ni­lor exilaţi la Budapesta. Este acuzat Eroul pentru tot dezastrul ţării. Dinu C. Giurăscu alcătuieşte o carte cu mul­te documente argumentative, ilus­tra­ţii: "Distrugerea trecutului Ro­mâ­niei". S-a editat în America, unde ma­rele is­to­ric a fugit de scârba nulităţilor agresive, a Uriaşilor microscopici, uci­gă­tori.
● C. Trandafir, Jurnale în curs de apariţie la Editura Libra

 

Îl întâlnesc pe doctorul M. Nu-mi dă spe­ranţă. Seara îl chem pe D. S-a întors de pe unde a fost, dar nu m-a căutat. E ple­cat în oraş. Până noap­tea nu reuşesc să dau de el. (Când bat la maşină: nu are nici o vină, bietul om. Eram ne­răb­dă­tor).

 

T. la Bucureşti. Se duce la am­basadă, introdusă de lectorul fran­cez, ca să discute despre eventuale vize. I se dau formulare şi i se cer fotografii. Cum nu mai are timp înainte de plecare, îl roagă pe X să i le ducă a doua zi. El refuză, ceea ce nu i se poate lua în nume de rău, dar prinde ocazia să ne dea sfaturi. Cum să ne organizăm viaţa dacă ne mor copiii.

T., bine făcând, îl dă pe uşă afară. Ce să mai zici?
(Acum, când bat la maşină, tind să-l înţeleg. Noi, lipsiţi de orice speranţă, nemaiavând nici energia de a dori să putem spera, nu mai vrem decât să fim împreună. Vrem să murim în acelaşi cort. El, des­cendent dintr-o mare cultură şi dintr-un neam de cuceritori, are o privire îndrăzneaţă, aproape săl­batică, asupra lucrurilor, un fel de a trăi în care suferinţa nu te do­boa­ră. Adevărata tragedie e, poa­te, a unuia ca el, fiindcă temerita-tea asta nu mai serveşte la nimic.)

Meister Eckhart vorbeşte despre centrul intim, inimă, castel al sufletului. În parte, simbolurile sacre care îşi au originea în indiferenţă. Semnifică locul unde se pregăteşte întoarcerea la Dumnezeu. Ea presupune renunţare la orice agitaţie, numită însă se­ni­nătate şi nu somnolenţă pentru că implică lumină venită de sus.

Hotărăsc să nu mai continuu, să închid cercul, la toate pretenţiile să renunţ. Cel mult o vorbă, două, ca acum. Totul s-a degradat prea mult. Nu sunt atât de rău cu mine ca să spun că aşa a fost totdeauna. Au fost lucruri bune, nu întregi, cu umbre, dar au fost. Dar a fost, dintotdeauna, şi slăbiciunea, iar acum, poate, o plătesc.

Oameni ca Nelu, ca tata, m-au iubit dezinteresat, s-au devotat pentru mine, iar eu i-am înşelat sau i-am de­za­măgit. Nu pot să îndrept nimic şi nu sunt destul de tare ca să trec pes­te trecut. Cred cu speranţă în ni­­mic, în nimicul din fundul cimi­ti­­­ru­lui, acolo unde se duce cine n-a făcut bine nimănui şi mi se strân­ge inima de nedreptatea ca­re face să plătească alţii pentru noi.

(De câte ori aflu că am hotărât ceva, îmi vine să râd. Totuşi, continuu să hotărăsc şi, ce-i drept, când hotărăsc să renunţ la ceva sunt şanse să reuşesc.)

● Livius Ciocârlie, Paradisul derizoriu. Jurnal despre indiferenţă, Bucureşti, Humanitas, 1993, p. 63-64

×
Subiecte în articol: jurnale personale