Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
• Victor Felea • Ştefan J. Fay • C. Trandafir • Livius Ciocârlie
L-am întâlnit pe Nae Antonescu. Pleacă mâine în Italia pentru vreo două luni. Fiica lui s-a căsătorit cu un italian. Încă un "norocos" care poate să vadă Italia fără să facă prea multe eforturi.Gorbaciov îşi continuă turneele externe. Acum se află la Paris. Urmează să îşi asigure o asistenţă economică occidentală cât mai serioasă. În ce priveşte pe Zaharov, el e mereu înspăimântat de o revenire la stalinism. Şi, poate, pe bună dreptate.
● Victor Felea, Jurnalul unui poet leneş. Ianuarie 1955 - martie 1993, Ediţie îngrijită de Lidia Felea, Bucureşti, Editura Albatros, 2000, p. 729-730
Trăiesc sub o asemenea presiune, încât îmi este imposibil să duc la bun sfârşit "Principele neprimit". Epuizat, dureri de splină şi picioare.
● Ştefan J. Fay, Caietele unui fiu risipitor. Fragmente de jurnal, Bucureşti, Humanitas, 1994, p. 282
Începe lungul calvar al corectării lucrărilor de admitere la treapta I de liceu. Dintre sutele de "perle", reţin numai două, semn al imbecilizării românilor de la fragedă vârstă: "Moş Dănilă era un genial conducător de oi"; "Agripina este o eroină mult îndrăgită de oamenii poporului nostru de renume mondial". Trei sferturi din copii, pionieri şi utecişti sunt în pragul oligofreniei.
Fără exagerări, nu-mi place văicăreala şi alarmismul, limba română trece printr-o dramă. Toată "ţara" freamătă de dragul Geniului şi cere, în gura mare şi pe toate drumurile, să fie reales la "al paişpelea Congres"! Corectăm toată ziua, de ni se usucă ochii... Demonstraţia românilor exilaţi la Budapesta. Este acuzat Eroul pentru tot dezastrul ţării. Dinu C. Giurăscu alcătuieşte o carte cu multe documente argumentative, ilustraţii: "Distrugerea trecutului României". S-a editat în America, unde marele istoric a fugit de scârba nulităţilor agresive, a Uriaşilor microscopici, ucigători.
● C. Trandafir, Jurnale în curs de apariţie la Editura Libra
Citește pe Antena3.ro
Îl întâlnesc pe doctorul M. Nu-mi dă speranţă. Seara îl chem pe D. S-a întors de pe unde a fost, dar nu m-a căutat. E plecat în oraş. Până noaptea nu reuşesc să dau de el. (Când bat la maşină: nu are nici o vină, bietul om. Eram nerăbdător).
T. la Bucureşti. Se duce la ambasadă, introdusă de lectorul francez, ca să discute despre eventuale vize. I se dau formulare şi i se cer fotografii. Cum nu mai are timp înainte de plecare, îl roagă pe X să i le ducă a doua zi. El refuză, ceea ce nu i se poate lua în nume de rău, dar prinde ocazia să ne dea sfaturi. Cum să ne organizăm viaţa dacă ne mor copiii.
T., bine făcând, îl dă pe uşă afară. Ce să mai zici?
(Acum, când bat la maşină, tind să-l înţeleg. Noi, lipsiţi de orice speranţă, nemaiavând nici energia de a dori să putem spera, nu mai vrem decât să fim împreună. Vrem să murim în acelaşi cort. El, descendent dintr-o mare cultură şi dintr-un neam de cuceritori, are o privire îndrăzneaţă, aproape sălbatică, asupra lucrurilor, un fel de a trăi în care suferinţa nu te doboară. Adevărata tragedie e, poate, a unuia ca el, fiindcă temerita-tea asta nu mai serveşte la nimic.)
Meister Eckhart vorbeşte despre centrul intim, inimă, castel al sufletului. În parte, simbolurile sacre care îşi au originea în indiferenţă. Semnifică locul unde se pregăteşte întoarcerea la Dumnezeu. Ea presupune renunţare la orice agitaţie, numită însă seninătate şi nu somnolenţă pentru că implică lumină venită de sus.
Hotărăsc să nu mai continuu, să închid cercul, la toate pretenţiile să renunţ. Cel mult o vorbă, două, ca acum. Totul s-a degradat prea mult. Nu sunt atât de rău cu mine ca să spun că aşa a fost totdeauna. Au fost lucruri bune, nu întregi, cu umbre, dar au fost. Dar a fost, dintotdeauna, şi slăbiciunea, iar acum, poate, o plătesc.
Oameni ca Nelu, ca tata, m-au iubit dezinteresat, s-au devotat pentru mine, iar eu i-am înşelat sau i-am dezamăgit. Nu pot să îndrept nimic şi nu sunt destul de tare ca să trec peste trecut. Cred cu speranţă în nimic, în nimicul din fundul cimitirului, acolo unde se duce cine n-a făcut bine nimănui şi mi se strânge inima de nedreptatea care face să plătească alţii pentru noi.
(De câte ori aflu că am hotărât ceva, îmi vine să râd. Totuşi, continuu să hotărăsc şi, ce-i drept, când hotărăsc să renunţ la ceva sunt şanse să reuşesc.)
● Livius Ciocârlie, Paradisul derizoriu. Jurnal despre indiferenţă, Bucureşti, Humanitas, 1993, p. 63-64
