x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

30 iulie 1989

0
30 Iul 2009 - 00:00

● Liviu Antonesei ● Gabriela Melinescu



La Bistriţa am ocazia să stau mai mult de vorbă cu tânărul poet I(on) P(intea), care e un fel de executor testamentar al admirabilului Nicu Steinhardt. Între altele, îmi arată un text pe care N.S. l-a semnat cu pseudonimul Nicolae Niculescu într-o revistă din exil. Textul se intitulează "Trei soluţii" şi descrie cele trei căi de a te sustrage unui regim concentraţionar - de orice tip -, în afara soluţiei mistice a credinţei, lăsată aici deoparte. E vorba, deci, despre cele trei soluţii strict lumeşti care "au caracter practic şi se înfăţişează ca accesibile orişicui". Accesibile-accesibile, dar, din păcate, nu şi frecventate. Textul e extraordinar şi ar merita să-l reiau în întregime - din păcate, în afara câtor­va fragmente, nu am copiat decât concluziile în întregime. Le reiau: "Tustrele soluţiile sunt certe şi fără greş. Altele pentru a evada dintr-o situaţie-limită, dintr-un univers concentraţionar, din mrejele unui proces kafkian, dintr-un joc de tip domino, labirint sau cameră de anchetă, din teamă şi panică, din orice cursă de şoareci, din orice coşmar fenomenal nu ştiu să existe. Numai aceste trei. Însă oricare dintre ele e bună, suficientă şi izbăvitoare. Luaţi aminte: Soljeniţîn, Zinoviev, Churchill-Bu­kovski. Moartea consimţită, asu­mată, anticipată, provocată; nepă­sarea şi obrăznicia vieţii; vitejia în­soţită de o veselie turbată. Liberi sunteţi să alegeţi. Dar se cuvine să vă daţi seama că - lumeşte, omeneşte vorbind - altă cale de a înfrunta cercul de fier (care-i în bună măsură şi de cretă - v. Starea de asediu a lui Camus: temeiul dictaturii e o fantomă: frica) al totalitarismului e foarte îndoielnic să găsiţi. Veţi protesta, considerând că soluţiile subînţeleg o formă de viaţă echivalentă cu moartea ori mai rea ca moartea, ori implicând riscul morţii fizice în fiecare clipă.
Asta aşa e. Vă miraţi? Pentru că nu l-aţi citit pe Igor Şafarevici, pentru că încă nu aţi descoperit că totalitarismul nu e atât descoperirea unei teorii economice, biologice ori so­ciale, cât mai ales manifestarea unei atracţii spre moarte. Iar secretul celor care nu se pot încadra în hăul totalitar e simplu: ei iubesc viaţa, nu moartea. Moartea însă cine Singurul a învins-o? Cel ce cu moartea a călcat".
Bineînţeles că m-a cuprins o groaz­nică ruşine când am citit acest text al bătrânului de la Rohia şi, bineînţeles, m-am decis ca, cu prima ocazie, să ies din rezervă, să acţionez. Rămâne de văzut ce înţeleg prin "prima ocazie" şi dacă sunt dispus
s-o şi provoc, nu doar s-o aştept. Şi nu despre teamă este vorba aici, chiar nu-mi este teamă; la mine, teama "de ridicol" e mai mare decât cea de moarte! Aşa că, s-ar zice, am optat pentru soluţia Soljeniţîn: adică, în momentul deschiderii conflictului, să mă consider deja mort, să-mi spun, ca şi marele rus, "de-acum încolo sunt un om mort". Da, pentru mine, care n-am nici umorul negru al lui Zinoviev, nici exaltarea lui Bucovski, pare cea mai bună soluţie. Ba chiar şi cea mai comodă. Odată mort, odată orice speranţă desfiin­ţată, e posibil să ai şi o mai bună percepţie asupra a ceea ce ţi se în­tâm­plă, asupra a ceea ce se întâmplă.
Liviu Antonesei, Jurnal din anii ciumei: 1987-1989. Încercări de sociologie spontană, Iaşi, Polirom, 1995, p. 91-92


Corpul lui Réne a fost depus la mor­gă. Am căutat tot timpul un loc în cimitir. În zadar. Réne avea cetă­ţenie belgiană, deci era străin, din această cauză e aproape imposibil să găsesc un loc în cimitir. Dar voi lupta. Mi
s-a spus că trebuie incine­rat repede, dar mai întâi trebuie fă­cut serviciul divin la biserică. Am fixat această ce­remonie pentru 11 august, în Biserica Adolf Fredrik, de lângă noi. Tatăl lui Réne, Lionel, nu ac­ceptă incine­ra­rea, dar am hotărât, cu restul familiei, să nu-i spunem ade­vărul, altfel corpul trebuie dus la Bruxelles.
Mă simt din ce în ce mai rău. Ca şi cum aş fi însărcinată. Marianne Eyre m-a sfătuit să nu schimb nimic în casă.
Gabriela Melinescu, Jurnal suedez II (1984-1989), Iaşi, Polirom, 2002, p. 262-263
Citeşte mai multe despre:   jurnale personale

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de