Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Monica Lovinescu ● Tia Şerbănescu ● Mircea Zaciu
Dejun cu Lucian Pintilie, cu ştiri proaspete de la Bucureşti: Bogza, Doinaş, Hăulică, Pleşu au semnat o scrisoare către D.R. Popescu, întru apărarea - strict profesională - a lui Dinescu. Oricât de limitate ar fi cerinţele: să i se redea dreptul de semnătură lui Dinescu, să se pună capăt sancţiunilor, în contextul actual tot o semnificaţie politică vor dobândi. Din "Secolul 20", cenzura a scos nu doar dosarul Pasternak (traducerile erau făcute de Dinescu şi soţia lui), ci şi întregul capitol Pintilie. Hăulică n-a mai putut salva nimic, el, care luptase aproape un an pentru a păstra coperta cu un tablou de Bernea în care se întrevedea... o cruce. Sau acum priorităţile culturale au cedat pasul celor de altă natură, ca scrisoarea de solidaritate cu Dinescu? Pintilie a adus şi ultimul roman al lui Buzura, înmânat de Ana Blandiana, care i-a arătat şi Memoriul ei de protest, tot pentru recuperarea dreptului la semnătură. Nu-l face însă public, aşa că ne vom referi - radiofonic - la el.
Acum două seri vine la noi Dinu Flămând, întors din Portugalia. Numai că, în popasul său parizian, în drum spre România, a citit ziarele şi, văzând ce se întâmplă cu Dinescu şi Deşliu, a hotărât într-o noapte să ceară la Paris azil politic.
Vrea să-l recomandăm la Libération, pentru un interviu cu Véronique Soulé, ceea ce vom şi face. De la Congresul din Lisabona se întorsese cu dialoguri şi texte ale unor scriitori portughezi pentru "Secolul XX".
Monica Lovinescu, Pragul. Unde scurte V, Bucureşti, Humanitas, 1995, p. 155-156
Era condusă (ancheta, n.n.) de un tip solid, Dobre, de la Capitală, şi, aşa cum mă aşteptam, cele două capete de acuzare erau: conţinutul duşmănos al agendei confiscate şi complicitatea cu P.M. Băcanu, care declarase că ştiam de "ziar". Mi-am asumat din nou opiniile din agendă, dar am negat declaraţia lui Băcanu dintr-un motiv foarte simplu. Băcanu prezentase un scenariu fals: cum că în vara lui 1988, dându-mi o carte a lui despre scafandri (cu dedicaţie), mi-ar fi plasat înăuntru o "ciornă" a ziarului, pe care i-aş fi înapoiat-o a doua zi, declarându-i că sunt de acord cu ea, dar fără a mă implica personal. Or, nici pomeneală de aşa ceva. Mi-a fost uşor să neg această poveste - poate născocită pentru a mă salva -, pentru că nu era reală. Ca să zic aşa, am minţit spunând adevărul. "Dar cum de apăreţi în declaraţiile lui Băcanu atunci?", a întrebat Dobre. Am răspuns că ştiam ceva dintr-o discuţie avută în iarnă în care - era adevărat - Băcanu îmi spusese că vor veni schimbări mari. "Şi de ce n-aţi venit să ne spuneţi?", m-a întrebat tovarăşul Dobre. "Pentru că nu pot să fac aşa ceva", i-am răspuns, iar el a tăcut, neştiind ce să mai replice. La ancheta respectivă am descoperit şi alţi colegi, de la ziarul nostru, de la revistele Magazin şi România pitorească. Intram pe rând la comisie (erau acolo în afară de Dobre şi cei de la sector şi doi colegi din presă care, din solidaritate, au tăcut tot timpul, refuzând invitaţia care li se făcuse de a-mi pune întrebări sau de a comenta situaţia), apoi ieşeam şi eram duşi, tot pe rând, într-o altă sală, unde trebuia să punem pe hârtie ce-am discutat, după care, în aceeaşi ordine, reveneam la comisie, dădeam textul, pe care Dobre îl citea şi, după ce ridica din sprâncene pe ici-pe colo (cum a fost în cazul meu), îl băga în dosar: "Puteţi pleca, aşteptaţi şi păstraţi discreţie, sper că nu e nevoie să vă explic de ce".
Tia Şerbănescu, Femeia din fotografie. Jurnal 1987-1989, Bucureşti, Compania, 2002, p. 228 - 229
Plecarea lui Michael. Nelinişti mari. Lungă plimbare, să-mi schimb gândurile. Vreme superbă. Corectat textul pentru "Dacia", dar nu mai găsesc ultima filă din exemplarul original, nu ştiu cum s-a rătăcit, mereu speriat că-mi umblă cineva prin hârtii. Pe urmă, îmi spun că trebuie să mă opun din răsputeri să intru într-o asemenea psihoză. Primit scrisoarea de la Corina, scrisă în 8 luna asta şi o ilustrată din Ingolstadt, de la Radu. Bucuros. - Seara, relatare despre o convorbire a Regelui Mihai cu istoricul ungur G·sztonyi Pèter, text apărut la Budapesta, dar slab. Într-un loc, regele ar fi vorbit despre Constituţia promulgată de "tatăl" său, regele Ferdinand! O corectură tacită s-ar fi impus, dar peste tot domnesc aceeaşi indolenţă şi nepăsare.
Mircea Zaciu, Jurnal IV, Bucureşti, Editura Albatros, 1998, p. 434
