x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

31 iulie 1989

0
31 Iul 2009 - 00:00

● Ştefan J. Fay ● Gheorghe Leahu ● Doina Cornea



Zile foarte grele. Acum e zece noaptea. I-am sărutat mâna şi o mângâiam pe frunte. Îmi spune: De când sunt invalidă mi-e tot timpul teamă că nu eşti acasă. M-am întins lângă ea, pe pătură, ca să adoarmă cu capul pe umărul meu. Ce cumpănă între derivă şi luciditate!
Ştefan J. Fay, Caietele unui fiu risipitor. Fragmente de jurnal, Bucureşti, Humanitas, 1994, p. 284


Am cutreierat zile întregi alimentarele din Piaţa Amzei înainte de ora opt, doar oi prinde ceva, mai ales produse din carne. Stau zilnic în stare de prostraţie şi lipsă de siguranţă zeci de bătrâni pensionari, precum şi zeci de ţigani de toate vârstele aşteptând să vină marfa. Probabil că vine pe la 10, pe la 12, dar cine poate sta aşteptând când avem slujbă cu toţii? Acum două zile am descoperit un produs inedit: eram în jurul orei şapte la alimentara din faţa teatrului de copii, mă aşezasem la coadă, se dădeau cozi de porc cu ceva grăsime tăiată la fund, înşirate pe sfori, împreună cu bucăţi grase de slănină şi picioare. Erau afumate şi se vindeau câte două-trei sfori de persoană. Am aşteptat aproape 45 de minute, eram în prag de a întârzia la slujbă, dar... s-au terminat cu 10 persoane înaintea mea, aşa că am plecat... învins.

Duminică a trecut pe Magistrală o nuntă inedită. Am auzit de la distanţă chiuituri de veselie nestăvilită. Au ieşit oamenii la ferestre: trecea o nuntă de ţigani, căţăraţi câte 5-6 pe patru trăsuri cu cai ce traversau Bucureştiul ca acum 40-50 de ani! E lumea lor, e viaţa lor, e epoca lor. Câţi bani or fi dat ca să scoată patru tră­suri lustruite cu opt cai bine hrăniţi, numai ca să-şi facă hatârul...? "Nu­mărul" a fost original, dar suportul material pentru asemenea ispravă... nu-i la îndemâna decât a protipendadei de ţigani!

Am vizitat din nou Casa Poporului. În Sala plenarelor, pe care-o vă­zu­sem placată cu lemn de cireş, s-a demontat lemnul care costase 8 milioane şi în locul lui s-au făcut tencuieli de ipsos. În Sala Unirea, un luminator de poate 40x15 m a fost modificat absolut fără sens, lucrând la el 14 tinichigii de mare clasă timp de peste 3 luni. De ce? Lui nu i-au plăcut elementele de pe contur şi atunci a dispus: deco­ra­ţiile de pe contur să se mute mai pe mijloc, cele de pe mijloc pe contur. De ce? Pentru că aşa a vrut. Nici nu e mai frumos, nici nu e mai bine, ci doar că aşa a vrut el. Când ai în casă un copil răzgâiat, răsfăţat să-l iei la palme, îl poţi contrazice? Nu; ei bine, nici pe el nu-l contrazice nimeni. Rezultatul? Tot ce-i trece prin cap e posibil. Mai ales în domeniul urbanismului şi arhitecturii domneşte absolut total bunul lui plac.

Să nu credeţi că zice lucruri deştepte, nici pe departe. Absolut dintr-o sursă epuizată de idei se spune tot timpul ce-i trăsneşte. O ţară şi mai ales o capitală au fost siluite pas cu pas până a ieşit ce-a ieşit. Cheltuieli aberante de sute de miliarde, 100.000 de muncitori, eforturi colosale, consumuri de ma­te­riale uriaşe pentru construcţii cum nu s-au mai văzut.

Casa Poporului are 450.000 mp, adică 45 de hectare! Adică o supra­faţă cât o moşie de pe vremuri, pardosită cu marmură şi parchete scum­pe, cu pereţi de lemn, marmură şi ipsosărie, cu uşi care costă 3 milioane bucata, cu bătaie de joc la adresa proiectanţilor năuciţi, întorşi pe dos, înjosiţi cu tot felul de idei lipsite de conţinut! Spaţiile fără noimă de mari, de înalte, de decorate, de în­cărcate, cu mari candelabre atâr­nând cu zecile din tavane, cu marmură sculptată cât 1.000 de mă­năstiri româneşti la un loc, cu tot ce a putut născoci armata de arhitecţi puşi în slujba lui, sub comanda unei necunoscute: Anca Petresu - arhitecta casei. Dar ce este mai aberant - tehnologia, funcţiu­nea, destinaţiile giganticei şi megalomanicei construcţii: Un cabinet "El" uriaş de mare, un cabinet "Ea" la fel de îm­brăcat în lambriuri de lemn aurit, cu parchete în paltin, iar un cabinet uriaş, la fel de bogat, la Consiliul de Miniştri. Culmea culmilor, tot în aceeaşi clădire încă un cabinet... de lucru al lui, încă unul al ei la Consi­liul de Stat. Toate supra­feţele acestor 3x2 cabinete, cu holu­rile şi anticamerele lor, să tot aibă poate 2.000, poate 3.000 mp!!!... Pentru două birouri multiplicate de trei ori... pentru două persoane!
Nici Tutankamon, nici Ramses al II-lea, nici Alexandru cel Mare, nici Ludovic al XIV-lea, nici Napoleon, nici Stalin, nici Mao-Tse-Dun n-au avut aşa ceva... Noi... avem.

Încă o aberaţie: a cerut să se în­chidă pergolele de pe toate clădirile din Centrul Civic... Deocamdată. Mai întâi pe aripa nouă a magazinului "Unirea" (după ce a fost iremediabil mutilat), apoi la ministere se închid porticele cu geamlâcuri, o astfel de soluţie nu s-a mai văzut în lume... Ei bine, o s-o vedem şi pe-asta.
Gheorghe Leahu, Arhitect în "Epoca de aur", f.l., Fundaţia Aca­demia Civică, 2004, p. 239-241


Zi însorită de vară. Lumina ei, încă albă, mă trimite în lumea amintirilor din prima copilărie, în acea am­bianţă solară care a revelat sensibilităţii mele de atunci mirajul unor culori, parfumuri, forme inconfun­dabile în noutatea lor virginală. Aveam vreo 2 ani şi jumătate. Aşa cum am mai spus, locuiam la Şercaia, unde tata era pretor. Locuiam într-o casă care mi se păruse pe atunci foarte mare. Jos, la parter, nu ştiam ce era. Ulterior, am aflat că erau birourile preturii. Nu am nici o amin­tire de acolo, deşi cu siguranţă mi-au fost "prezentate" de tata. Casa avea un etaj atribuit ca locuinţă fa­mi­liei noastre şi se ridica într-un unghi al piaţetei centrale, în vecină­tatea şcolii şi a grădiniţei săseşti şi a bisericii evanghelice. Am frecventat grădiniţa un timp, dar, cum mă temeam de copii şi plân­geam zilnic după mama, agăţându-mă de ro­chia educatoarei, pertur­bân­du-i activitatea, am fost, cred, nu peste mult timp retrasă, spre bucuria tutu­ror. În schimb, îmi plăcea să privesc de la fereastră glo­bul auriu din turnul de bisercii. Poate pentru că lucea atât de "frumos" în bătaia soarelui.

După mulţi ani, revăzând aceste locuri ca persoană matură, abia le-am recunoscut, datorită dimensiunilor lor, reduse la scara "reală". Dar ce este real? Poate tocmai percepţia mea îndepărtată a acelor dimensiuni mirabile reprezenta mă­sura lor adevărată. Cert e că impo­zanta piaţetă triunghiulară, din copilărie -  a cărei parcurgere, plină de surprize şi neprevăzut, îmi lua pe atunci timp, nu glumă -, în ochii mei de adult, nu era altceva decât o banală şosea naţională, cu o idee mai largă în centrul localităţii. Casa, cu în­făţiţarea ei comună, neprie­tenoa­să, mi-a venit tot atât de greu s-o recunosc. Doar luciul ne­schimbat al globului de aramă din turnul bi­sericii - acesta parcă şi el de un cenuşiu trist - mi-a servit drept reper în identificarea locurilor.
Doina Cornea, Jurnal. Ultimele caiete - urmat de o convorbire între Doina Cornea, Ariadna Combes, Leontin Iuhas, moderată şi consemnată de Georgeta Pop, Fundaţia Academia Civică, Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului, 2009, p. 60-61
Citeşte mai multe despre:   jurnale personale

Serviciul de email marketing furnizat de