4 aprilie 1989

● Stelian Tănase ● Monica Lovinescu ● Liviu Antonesei ● Mircea Zaciu

Ceauşescu, zilnic la Casa Poporului. Gulliver bătrân jucându-se cu cuburi. El vrea cea mai mare casă din sat. Chiabur. Victoria mentalităţii ţărăneşti în mijlocul unui oraş. Când te apropii dinspre Piaţa Unirii, deodată, după succesiunea de clădiri în limite normale (coşcovite, nespălate, din anii '30), intri în plin câmp. Peste care cineva a ridicat un decor de film.
Stelian Tănase, Acasă se vorbeşte în şoaptă. Dosar & jurnal din anii târzii ai dictaturii, Bucureşti, Compania, 2002, p. 80-81


Ieri, la radio, masă rotundă asupra cărţii lui Goma "Din Calidor", apă­rută, în sfârşit, şi în româneşte, sub forma unui caiet - dactilografiat chiar de autor - la "Dialog". O "discutăm" în trei, cu Goma şi Raicu. Apoi, la cafenea, şi cu Alain (Paruit), stabi­lim textul unui mesaj de solidarizare a scriitorilor din exil cu Dinescu, Deşliu, Dan Petrescu, Cangeopol şi chiar A.D. Munteanu. Fiecare ne luăm propria listă cu scriitori de avertizat - a mea fiind, normal, cea mai lungă. De ieri-seară şi azi toată ziua, nu mai fac decât să telefonez. La New York, îl rog pe Tudoran să-i contacteze pe cei din Statele Unite; la München, pe Hure­zeanu, pentru Germania. Îi telefonez şi lui Nestor Rateş (în acel moment director interimar la Europa Liberă, n.n., M.L.), să-i trimit numele semnatarilor cel mai târziu lunea viitoare, spre a fi imediat difuzate.
Monica Lovinescu, Pragul. Unde scurte V, Bucureşti, Humanitas, 1995, p. 157


Noua clasă. Nu fac nici o aluzie la cartea lui Djilas pe care, de altfel, nici nu am reuşit să mi-o procur deocamdată, ci la un grup de activişti UTC pe care i-am văzut în "exerciţiul func­ţiunii" cu prilejul Festivalului "Ba­conski" de la Satu Mare, ei fiind principalii organizatori.
Nu am văzut, pe viu, niciodată un grad mai ridicat de dedublare, aproape un fel de schizofrenie comportamentală. Pe de o parte, cuvintele moarte ale limbii de lemn, lozinci, fermitate partinică ş.c.l.; pe de alta, tricouri cu inscripţii englezeşti (I'm a sexy girl, scria pe unul, nu-mi dau seama cât de corect, dar foarte exact!), chiolhanuri cu cântece deocheate şi glume porcoase. În plus, un soi de parvenitism de ciocoi de tip nou, evident în chiar structura organizatorică aplicată - juriul împreună cu organizatorii se ghiftuiau la restaurante de lux, iar concurenţii luau masa la o cantină modestă. Şi asta în ciuda faptului că existenţa juriului şi a organizatorilor ar fi fost imposibilă în lipsa concurenţilor! Nu vorbesc, desigur, din resentiment - eram membru al juriului şi aş fi putut să mă simt excelent. Din spirit de solidaritate, am renunţat să mai iau masa cu juriul, când am aflat de discriminare, refuzând, de asemenea, să merg într-o excursie organizată "numai pentru juriu". Cum am aflat ulterior, acea excursie a fost ocazia unui nou chiolhan. E ceva ciudat, comic şi trist în toată povestea asta - deşi concurenţii, prin vârstă, erau mai apropiaţi unei organizaţii de tineret, tinerii activişti preferau compania membrilor juriului, mulţi destul de vârstnici. E vorba, probabil, de o stranie pornire de a obţine un fel de legitimitate culturală, cea pur politică nemaifiind suficientă. Deşi, în ceea ce priveşte cultura propriu-zisă, mă întreb cum s-ar fi descurcat activiştii noştri dacă nu ar fi fost câţiva tineri scriitori locali care s-au ocupat de partea pur profesio­nală a evenimentului. Da. Bravii activişti (de fapt, activiste, în marea lor majoritate, şi ar fi de semnalat că alese, mai degrabă, pe criterii "este­tice", decât de altă natură) de la UTC vor deveni bravi activişti/pasivişti PCR, cu acelaşi probabil dispreţ pentru cei pe care pretind să-i conducă. Noua clasă, am spus? Mai potrivit ar fi "noua nouă clasă", pentru că, deo­sebit de "bătrânii activişti", ştiu să spună un banc, comentează filme vizionate pe video, se îmbracă după "ultimul răcnet" occidental. Cel puţin când nu participă la şedinţe!
Liviu Antonesei, Jurnal din anii ciumei: 1987-1989. Încercări de sociologie spontană, Iaşi, Polirom, 1995, p. 53-54


Adrian îmi povesteşte despre cum s-a desfăşurat înmormântarea lui Steinhardt, la Rohia. Pleşu n-a putut veni, ar avea un fel de domiciliu obligatoriu, la... Botoşani (?) sau prin preajmă? Ar fi înaintat şi el un me­moriu, despre care se ştie însă prea puţin. Paleologu, care avea de la sora lui Stenhardt un fel de împuternicire de legatar, n-a mai găsit în camera (chilia) bietului călugăr nimic. Imediat după moarte, "băieţii" au cură­ţat totul. Cu acest prilej, Jurnalul, deci dispărut pentru totdeauna? Impresiile lui Adrian despre Sorin Dumi­trescu şi Rodion Galeriu (fiul prela­tului de faimă). Cuvioşia lor. - Dimi­neaţă rece, cu ploaie urâtă, apoi după-masă cald, soare puternic.
Mircea Zaciu, Jurnal IV, Bucureşti, Editura Albatros, 1998, p. 436