Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
● Monica Lovinescu ● Sanda Stolojan ● Alexandru Tatos ● Titel Constantinescu
În acest timp, se face reclamă pentru a se atrage turiştii în România. Ce se speră? Că, dacă nu-i ţine de mână un Andrei Pleşu, nu citesc poemele lui Mircea Dinescu sau ale Anei Blandiana, nu aud protestul lui Dan Deşliu, nu ajung până la Clujul Doinei Cornea sau la Iaşii efervescenţi, vor fi transformaţi în nişte orbi? Că nu le va fi frig, foame? Că într-o ţară unde Securitatea şi Miliţia cumulează atâtea "braţe de muncă", încât te întrebi, între supraveghetori şi supravegheaţi, pentru cine mai e loc sub soare, nu vor simţi acest frison, această contagiune a fricii?
Gazetarii întorşi dintr-o călătorie (în general, cu peripeţii) în ţară le declară exilaţilor care le descriseseră mai înainte situaţia: "Dar ce ne-aţi spus nu e nimic. E infinit mai rău. Să vă spunem noi ce am trăit. E inimaginabil. Trebuie să vezi ca să crezi".
Aşa că, logic, ar trebui să fie lăsat să circule liber Mircea Dinescu. Să fie publicată din nou Ana Blandiana. Să fie readus la Bucureşti Andrei Pleşu. Să fie lăsat în pace Dan Deşliu. Să fie eliberaţi gazetarii şi tipograful arestaţi. Să fie puşi la o treabă mai utilă "băieţii" care-i păzesc pe Doina Cornea, pe Dan Petrescu, pe Mariana Celac, pe atâţia alţii. N-au nevoie de ei străinii ca să-i îndrume. Cât nu li se va lua la vamă şi vederea, n-au nevoie de altceva pentru a desena mintal, deasupra imaginii României, un... ţarc.
Monica Lovinescu, Pragul. Unde scurte V, Bucureşti, Humanitas, 1995, p. 171
Ieri seară, cină de Paşti la Nicolae şi Bianca Balotă, la Epermay-sur-Seine, împreună cu cei trei Ioneşti. Eugen Ionescu umblă greu acum. S-a pregătit pentru el o masă fără grăsime, fără zahăr -, iar pentru noi, un delicios meniu de Paşti. Ionescu, în aparenţă slăbit, a vorbit puţin şi totuşi a fost surprinzător de prezent chiar când tăcea. Când cineva a lansat ideea că ar trebui pus la preţ capul lui Ceauşescu, a adăugat: "Capul ... sau măcar o mână...". La întoarcere,
i-am condus pe Ioneşti acasă cu maşina. Până la Bulevardul Montparnasse am traversat o bună parte a oraşului de la nord la sud. Ionescu privea melancolic frumuseţea incredibilă a nopţii de primăvară în Parisul iluminat. Trecând prin faţa Comediei Franceze, a şoptit: "Aici am avut premiera... e mult, foarte mult de atunci...". Făcea aluzie la "Setea şi Foamea", despre care vorbisem. Restul timpului a fost angoasat, se tot temea să nu ne pierdem noaptea prin babilonul parizian.
Sanda Stolojan , Nori peste balcoane. Jurnal din exilul parizian. Traducere din franceză de Micaela Slăvescu. Revizuită de Sanda Stolojan, Bucureşti, Humanitas, 1996, p. 296-297
Încep să mă cuprindă îndoielile în ceea ce priveşte "Cine are dreptate?". L-au citit până acum doi "neutri", iar părerile au fost total contradictorii. Horea Murgu spune că este static şi cu o construcţie a scenelor teatrală (poate, unde ştie că Everac este dramaturg). Pe de altă parte, Gimy Besoiu zice că decupajul este "formidabil", că are foarte mult nerv şi l-a "ţinut" ca un film poliţist. Adevărul este, probabil, undeva la mijloc. Cert este că filmul trebuie să aibă "nerv", iar acţiunea să avanseze "în forţă". Pe de altă parte, mai trebuie eliminată din vorbăria excesivă, precum şi replica prea explicativă, teatrală. În multe pasaje, tăcerile sau replicile neduse până la capăt pot sugera mai mult decât vorbele goale. Fireşte, o mare importanţă o va avea distribuţia, despre care am foarte puţine idei la ora actuală. Deocamdată, atâta...
Alexandru Tatos, Pagini de jurnal. Ediţie alcătuită de Liana Molnar-Tatos, Bucureşti, Editura Albatros, 1994, p. 532-533
Ce tristeţe! Karajan dirijând orchestra din Berlin, Concertul pentru pian nr. 1 de Ceaikovski. Un bătrân ţeapăn, părul alb dat pe spate, aproape lins, obrazul împietrit, ochii de-o fixitate rece, de piatră, spatele încremenit, braţele inflexibile, doar mâinile, cea dreaptă, a baghetei, mişcată fără nerv, stânga-dreapta, iar mâna stângă, moale ca o mănuşă goală, scuturată, parcă trasă de sfori, lunecând în sferele marii muzici, numai de el ştiută, cu ochii închişi, părul rebel, fruntea înaltă luminată de luceferi, iar acum, o biată epavă, s-a făcut târziu şi pentru el, foarte târziu, n-a avut curajul să coboare de pe podium, a rămas mai departe, murind el însuşi din ce în ce, trupul spulberat de ani dispărând şi murind, muzica lui Ceaikovski, mai tristă ca oricând, sub degetele delicate, de înger, ale unui pianist foarte tânăr (Alexis Weisenberg?). M-a întristat acest concert pe
care-l văd transmis de Televiziunea din Sofia. Şi chiar azi îmi spusese un coleg, auzise la Europa Liberă, că i s-a cerut lui Karajan demisia din postul de şef de orchestră (pe viaţă) al Filarmonicii din Berlin. Desigur, cu vorbe frumoase! Încă un idol, un poet dispărând de pe podiumurile celor uriaşi!
Duminică dimineaţa, în ziua de Paşti, a fost adusă în Piaţa Palatului o mulţime imensă de oameni, începând cu şoimii şi pionierii şi terminând, desigur, cu cei în vârstă. Nu ştia nimeni nimic, dar se gândeau, desigur, că domnul Ceauşescu vrea să mai urle puţin, aşa, brusc-instantaneu-deodată. Toţi erau prezenţi de la ora 6:00-7:00 dimineaţa, cu lozinci, cu flori. La ora 11:00 au venit El şi Ea, au coborât din maşini, au urcat cele câteva trepte ale Muzeului de Artă, au intrat înăuntru, timp de o jumătate de oră au vizitat expoziţia de carte, deschisă în cinstea partidului, au ieşit din expoziţie, au urcat în maşini şi au plecat. Şi asta a fost tot, în dimineaţa de duminică a Paştilor, duminică, 30 aprilie 1989! Apoi o uriaşă armată de mameluci, de râme, de "capul ce se pleacă" a rupt rândurile şi a plecat acasă să ciocnească ouă roşii şi să se-mbete de fericire.
Titel Constantinescu, Frica şi... alte spaime, Bucureşti, Editura Victor Frunză, 1996, p. 318-319
Citește pe Antena3.ro
