x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

4 mai 1989

0
04 Mai 2009 - 00:00

● Monica Lovinescu ● Sanda Stolojan ● Alexandru Tatos ● Titel Constantinescu



În acest timp, se face reclamă pentru a se atrage turiştii în România. Ce se speră? Că, dacă nu-i ţine de mână un Andrei Pleşu, nu citesc poemele lui Mircea Dinescu sau ale Anei Blandiana, nu aud protestul lui Dan Deşliu, nu ajung până la Clujul Doinei Cornea sau la Iaşii efervescenţi, vor fi transformaţi în nişte orbi? Că nu le va fi frig, foame? Că într-o ţară unde Securitatea şi Miliţia cumulează atâtea "braţe de muncă", încât te întrebi, între supraveghetori şi supravegheaţi, pentru cine mai e loc sub soare, nu vor simţi acest frison, această contagiune a fricii?
Gazetarii întorşi dintr-o că­lă­torie (în general, cu peripeţii) în ţară le declară exilaţilor care le descriseseră mai înainte situaţia: "Dar ce ne-aţi spus nu e nimic. E infinit mai rău. Să vă spunem noi ce am trăit. E inimaginabil. Trebuie să vezi ca să crezi".
Aşa că, logic, ar trebui să fie lăsat să circule liber Mircea Dinescu. Să fie publicată din nou Ana Blandiana. Să fie readus la Bucureşti Andrei Pleşu. Să fie lăsat în pace Dan Deşliu. Să fie eliberaţi gazetarii şi tipograful arestaţi. Să fie puşi la o treabă mai utilă "băieţii" care-i păzesc pe Doina Cornea, pe Dan Petrescu, pe Ma­riana Celac, pe atâţia alţii. N-au nevoie de ei străinii ca să-i îndrume. Cât nu li se va lua la vamă şi vederea, n-au nevoie de altceva pentru a desena mintal, deasupra imaginii României, un... ţarc.
Monica Lovinescu, Pragul. Unde scurte V, Bucureşti, Humanitas, 1995, p. 171


Ieri seară, cină de Paşti la Nicolae şi Bianca Balotă, la Epermay-sur-Seine, împreună cu cei trei Ioneşti. Eugen Ionescu umblă greu acum. S-a pre­gă­tit pentru el o masă fără grăsime, fără zahăr -, iar pentru noi, un delicios me­niu de Paşti. Ionescu, în aparenţă slă­bit, a vorbit puţin şi totuşi a fost surprinzător de prezent chiar când tăcea. Când cineva a lansat ideea că ar trebui pus la preţ capul lui Ceauşescu, a adă­u­gat: "Capul ... sau măcar o mână...". La întoarcere,
i-am condus pe Io­neşti acasă cu maşina. Până la Bulevardul Montparnasse am traversat o bună parte a oraşului de la nord la sud. Ionescu privea melancolic frumuseţea incredibilă a nopţii de pri­mă­vară în Parisul iluminat. Trecând prin faţa Comediei Franceze, a şoptit: "Aici am avut premiera... e mult, foarte mult de atunci...". Făcea aluzie la "Setea şi Foamea", despre care vorbisem. Restul timpului a fost angoasat, se tot temea să nu ne pierdem noaptea prin babilonul parizian.
Sanda Stolojan , Nori peste balcoane. Jurnal din exilul parizian. Traducere din franceză de Micaela Slăvescu. Revizuită de Sanda Stolojan, Bucureşti, Humanitas, 1996, p. 296-297


Încep să mă cuprindă îndoielile în ceea ce priveşte "Cine are dreptate?". L-au citit până acum doi "neutri", iar părerile au fost total contradictorii. Horea Murgu spune că este static şi cu o construcţie a scenelor teatrală (poate, unde ştie că Everac este dramaturg). Pe de altă parte, Gimy Besoiu zice că decupajul este "formidabil", că are foarte mult nerv şi l-a "ţinut" ca un film poliţist. Adevărul este, probabil, undeva la mijloc. Cert este că filmul trebuie să aibă "nerv", iar acţiunea să avanseze "în forţă". Pe de altă parte, mai trebuie eliminată din vorbăria excesivă, precum şi replica prea explicativă, teatrală. În multe pasaje, tăcerile sau replicile neduse până la capăt pot sugera mai mult decât vorbele goale. Fireşte, o mare importanţă o va avea distribuţia, despre care am foarte puţine idei la ora actuală. Deocamdată, atâta...
Alexandru Tatos, Pagini de jurnal. Ediţie alcătuită de Liana Molnar-Tatos, Bucureşti, Editura Albatros, 1994, p. 532-533


Ce tristeţe! Karajan dirijând orchestra din Berlin, Concertul pentru pian nr. 1 de Ceaikovski. Un bătrân ţeapăn, părul alb dat pe spate, aproape lins, obrazul împietrit, ochii de-o fixitate rece, de piatră, spatele încremenit, braţele inflexibile, doar mâinile, cea dreaptă, a baghetei, mişcată fără nerv, stânga-dreapta, iar mâna stângă, moale ca o mănuşă goală, scuturată, parcă trasă de sfori, lunecând în sferele marii muzici, numai de el ştiută, cu ochii închişi, părul rebel, fruntea înaltă luminată de luceferi, iar acum, o biată epavă, s-a făcut târziu şi pentru el, foarte târziu, n-a avut curajul să coboare de pe podium, a rămas mai departe, murind el însuşi din ce în ce, trupul spulberat de ani dispărând şi murind, muzica lui Ceaikovski, mai tristă ca oricând, sub degetele delicate, de înger, ale unui pianist foarte tânăr (Ale­xis Weisenberg?). M-a întristat acest concert pe
care-l văd transmis de Televiziunea din Sofia. Şi chiar azi îmi spusese un coleg, auzise la Europa Liberă, că i s-a cerut lui Karajan demisia din postul de şef de orchestră (pe viaţă) al Filarmonicii din Berlin. Desi­gur, cu vorbe frumoase! Încă un idol, un poet dispărând de pe podiumurile celor uriaşi!
Duminică dimineaţa, în ziua de Paşti, a fost adusă în Piaţa Palatului o mulţime imensă de oameni, începând cu şoimii şi pionierii şi terminând, desigur, cu cei în vârstă. Nu ştia nimeni nimic, dar se gândeau, desigur, că domnul Ceauşescu vrea să mai urle puţin, aşa, brusc-instantaneu-deodată. Toţi erau prezenţi de la ora 6:00-7:00 dimineaţa, cu lozinci, cu flori. La ora 11:00 au venit El şi Ea, au coborât din maşini, au urcat cele câteva trepte ale Muzeului de Artă, au intrat înăuntru, timp de o jumătate de oră au vi­zitat expoziţia de carte, deschisă în cinstea partidului, au ieşit din expoziţie, au urcat în maşini şi au plecat. Şi asta a fost tot, în dimineaţa de duminică a Paştilor, duminică, 30 aprilie 1989! Apoi o uriaşă armată de mameluci, de râme, de "capul ce se pleacă" a rupt rândurile şi a plecat acasă să ciocnească ouă roşii şi să se-mbete de fericire.
Titel Constantinescu, Frica şi... alte spaime, Bucureşti, Editura Victor Frunză, 1996, p. 318-319
Citeşte mai multe despre:   jurnale personale

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de