Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
● Monica Lovinescu ● Victor Felea ● Gabriela Melinescu ● Liviu Antonesei
Înainte de a pleca la Radio, Virgil primeşte un telefon de la Iorgulescu. E în Germania, cu soţia şi fiica, în drum spre ţară. Anunţă că se întoarce la Paris să ceară azil politic. Voi telefona rapid la München pentru a anunţa o emisiune cu el. Şi le voi dezvălui, în sfârşit, că textul pe care l-am difuzat ca venind de la un resident cunoscut, Negrescu, era de fapt al lui. Voi pune astfel capăt unei îndelungi nedumeriri şi iritări, exprimate de mai multe ori. Vlad Georgescu mă rugase să-i spun măcar lui de cine era acel text, foarte îndrăzneţ, ca să-i poată linişti pe americani că nu e scris de vreun provocator. Am refuzat. De la nu ştiu ce serviciu american al postului fusesem întrebată tot de numele adevărat şi, neobţinându-l, îmi ceruse să garantez că nu e o capcană. Garantasem.
Din păcate, Vlad Georgescu nu mai este, ca să i-o pot anunţa lui.
O voi căuta pe Veronique Soulè (sau pe Stern), să-i ia un interviu.
La o cafenea, după emisiune, Alexandru Papilian dă ştirea, pe care eu, din (încă) discreţie, n-o dădusem. Raicu şi Sonia (Larian), uimiţi. Bujor Nedelcovici ştia sau presimţea ceva, din moment ce locuiseră la el, dar n-o arăta.
Monica Lovinescu, Pragul. Unde scurte V, Bucureşti, Humanitas, 1995, p. 205-206
N-am ieşit în oraş. Lidia mi-a scris, între timp, o altă epistolă. Are multe de povestit şi trece fără efort de la un aspect la altul, rememorându-şi viaţa, o viaţă în care sunt, bineînţeles, implicat. Eu, în schimb, nefiind povestitor, nu fac decât să comentez, pe cât pot, ceea ce am trăit împreună, relaţiile noastre prin timp. Dar sunt abia la început şi nu m-am scufundat încă în "fluxul memoriei".
Victor Felea, Jurnalul unui poet leneş. Ianuarie 1955 - martie 1993, Ediţie îngrijită de Lidia Felea, Bucureşti, Editura Albatros, 2000, p. 732
Am început să lucrez serios la nuvelele mele abandonate un timp. O parte din ele au fost scrise în franceză şi încerc acum să le traduc în suedeză, lucru îngrozitor. Pot face aceasta cu textele altora, dar nu cu ale mele. De aceea aceste texte devin nişte ciorne pentru un spaţiu nou în care limba suedeză îşi desfăşoară frumuseţea ei tenebroasă.
Boni, care vrea tot timpul să mă vadă, mă va ajuta pentru ca totul să fie corect. Este chiar încântat să devină cu timpul traducătorul meu, cu toate că nu e vorba de traducere. Scriind în suedeză, totul e nou, mult mai direct decât în limba (franceză) care mă inspira numai din cauza lui Rène şi a curenţilor venind din spaţiul francofon în care nuanţele mele se desfăşoară. Totul e extrem de greu, dar am în mine plăcerea masochistă pentru a realiza imposibilul. Şi mă bucur să-l transform pe Boni dintr-un admirator disperat într-un adevărat prieten. Acum am găsit cuvinte potrivite, inspirate din textele buddhiste, că o persoană ca mine, cu o mare forţă de seducţie (care a fost mereu un blestem în viaţa mea şi în relaţiile cu alţii), trebuie să facă o operaţie alchimică: să se elibereze de tentaţia seducţiei păstrând mereu o atitudine plină de prietenie cu toate fiinţele, oricât de puternice sau de slabe ar fi acestea.
Gabriela Melinescu, Jurnal suedez II (1984-1989), Iaşi, Polirom, 2002, p. 274
Tot la Braşov, cu o săptămână înainte de manifestaţie, se ştia că va trebui să existe o proporţie de 3/1 între portretele "lui" şi cele ale "ei". Cu două zile înainte de eveniment însă, s-a anunţat că proporţia trebuie să fie de 1/1. Că doar e "jumătatea" egală lui, nu o biată "treime", nu? Amuzant e că nu prea au reuşit să găsească tablouri de-ale ei la "aceeaşi dimensiune", aşa că, pentru a putea păstra proporţia stabilită, au trebuit să mai reducă din portretele "lui"! Dumnezeule, toate acestea par o nebunie din altă lume, dar, din nefericire, e cea mai goală-goluţă realitate. Astea sunt deci marile probleme ce se pot pune conducerii unui judeţ în care oamenii aproape că mor de foame, n-au apă caldă, n-au condiţii de transport şi nici de muncă, ba mai sunt şi victimele unei poluări ruinătoare! Tot acest aparat de politruci nu pare a avea alte preocupări decât cum să le iasă mai bine nenumăratele sărbătoriri ale analfabetei perechi. O fi comunismul o prostie sinistră, în general, dar în România parcă şi-a pus şi toate însemnele fuduliei imbecile.
Liviu Antonesei, Jurnal din anii ciumei: 1987-1989. Încercări de sociologie spontană, Iaşi, Polirom, 1995, p. 92-93
Citește pe Antena3.ro
