x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Scînteia Jurnale personale 4 septembrie 1989

4 septembrie 1989

04 Sep 2009   •   00:00

● Monica Lovinescu ● Victor Felea ● Gabriela Melinescu ● Liviu Antonesei



Înainte de a pleca la Radio, Virgil primeşte un telefon de la Iorgulescu. E în Germania, cu soţia şi fiica, în drum spre ţară. Anunţă că se în­toar­ce la Paris să ceară azil politic. Voi telefona rapid la München pentru a anunţa o emisiune cu el. Şi le voi dezvălui, în sfârşit, că textul pe care l-am difuzat ca venind de la un re­sident cunoscut, Negrescu, era de fapt al lui. Voi pune astfel capăt unei îndelungi nedumeriri şi iritări, exprimate de mai multe ori. Vlad Geor­gescu mă rugase să-i spun măcar lui de cine era acel text, foarte în­drăz­neţ, ca să-i poată linişti pe americani că nu e scris de vreun provocator. Am refuzat. De la nu ştiu ce serviciu american al postului fu­sesem întrebată tot de numele ade­vărat şi, neobţinându-l, îmi ceruse să garantez că nu e o capcană. Garantasem.
Din păcate, Vlad Georgescu nu mai este, ca să i-o pot anunţa lui.
O voi căuta pe Veronique Soulè (sau pe Stern), să-i ia un interviu.
La o cafenea, după emisiune, Ale­xan­dru Papilian dă ştirea, pe care eu, din (încă) discreţie, n-o dădusem. Rai­cu şi Sonia (Larian), uimiţi. Bujor Ne­del­covici ştia sau presimţea ceva, din mo­ment ce locuiseră la el, dar n-o arăta.
Monica Lovinescu, Pragul. Unde scurte V, Bucureşti, Humanitas, 1995, p. 205-206



N-am ieşit în oraş. Lidia mi-a scris, între timp, o altă epistolă. Are multe de povestit şi trece fără efort de la un aspect la altul, rememorându-şi viaţa, o viaţă în care sunt, bine­în­ţe­les, implicat. Eu, în schimb, nefiind povestitor, nu fac decât să comentez, pe cât pot, ceea ce am trăit împreună, relaţiile noastre prin timp. Dar sunt abia la început şi nu m-am scufundat încă în "fluxul memoriei".
Victor Felea, Jurnalul unui poet leneş. Ianuarie 1955 - martie 1993, Ediţie îngrijită de Lidia Felea, Bucureşti, Editura Albatros, 2000, p. 732



Am început să lucrez serios la nuvelele mele abandonate un timp. O parte din ele au fost scrise în franceză şi încerc acum să le traduc în suedeză, lucru îngrozitor. Pot face aceasta cu textele altora, dar nu cu ale mele. De aceea aceste texte devin nişte ciorne pentru un spaţiu nou în care limba suedeză îşi desfăşoară frumuseţea ei tenebroasă.
Boni, care vrea tot timpul să mă vadă, mă va ajuta pentru ca totul să fie corect. Este chiar încântat să devină cu timpul traducătorul meu, cu toate că nu e vorba de traducere. Scriind în suedeză, totul e nou, mult mai direct decât în limba (franceză) care mă inspira numai din cauza lui Rène şi a curenţilor venind din spaţiul francofon în care nuanţele mele se desfăşoară. Totul e extrem de greu, dar am în mine plăcerea masochistă pentru a realiza im­po­sibilul. Şi mă bucur să-l transform pe Boni dintr-un admirator dis­perat într-un adevărat prieten. Acum am găsit cuvinte potrivite, inspirate din textele buddhiste, că o persoană ca mine, cu o mare forţă de seducţie (care a fost mereu un blestem în viaţa mea şi în relaţiile cu alţii), trebuie să facă o operaţie alchimică: să se elibereze de ten­taţia seducţiei păstrând mereu o atitudine plină de prietenie cu toate fiinţele, oricât de puternice sau de slabe ar fi acestea.
Gabriela Melinescu, Jurnal suedez II (1984-1989), Iaşi, Polirom, 2002, p. 274



Tot la Braşov, cu o săptămână înain­te de manifestaţie, se ştia că va tre­bui să existe o proporţie de 3/1 între por­tre­te­le "lui" şi cele ale "ei". Cu două zile îna­in­te de eveniment însă, s-a anun­ţat că pro­porţia trebuie să fie de 1/1. Că doar e "jumătatea" egală lui, nu o biată "trei­me", nu? Amu­zant e că nu prea au reu­şit să găsească tablouri de-ale ei la "aceeaşi dimensiune", aşa că, pentru a putea păstra proporţia stabilită, au trebuit să mai reducă din portretele "lui"! Dumnezeule, toate aces­tea par o nebunie din altă lume, dar, din nefericire, e cea mai goală-goluţă realitate. Astea sunt deci mari­le probleme ce se pot pune conducerii unui judeţ în care oamenii aproape că mor de foame, n-au apă caldă, n-au con­diţii de transport şi nici de muncă, ba mai sunt şi victimele unei poluări rui­nătoare! Tot acest aparat de po­li­truci nu pare a avea alte preocupări de­cât cum să le iasă mai bine ne­nu­mă­ratele sărbătoriri ale analfabetei pe­rechi. O fi comunismul o prostie si­nis­tră, în general, dar în România par­că şi-a pus şi toate însemnele fuduliei imbecile.
Liviu Antonesei, Jurnal din anii ciumei: 1987-1989. Încercări de sociologie spontană, Iaşi, Polirom, 1995, p. 92-93

×
Subiecte în articol: jurnale personale