x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

5 iunie 1989

0
05 Iun 2009 - 00:00

● Victor Felea ● Mircea Zaciu ● Titel Constantinescu



În China, evenimentele au luat o întorsătură tragică. Armata a tras în manifestanţi - studenţi - făcând numeroase victime. Gerontocraţia refuză să renunţe la putere. Se pare însă că faptul acesta n-a rezolvat definitiv lucrurile, aşa cum s-a spe­rat. Statele Unite au reacţionat cu hotă­râre, suspendând livrările către China, în numeroase domenii, în special cel al armamentului şi al tehnologiei de vârf.
Victor Felea, Jurnalul unui poet leneş. Ianuarie 1955 - martie 1993, Ediţie îngrijită de Lidia Felea, Bucureşti, Editura Albatros, 2000, p. 726-727


Ieri, duminică fastuoasă, vremea a redevenit văratecă, cerul e de dimineaţă limpede, aerul curăţit de ploile ultimelor zile, totul aminteşte senzualitatea anotimpului. Din nou B., care îmi dă azi iluzia unei afecţiuni nesperate. N-o mai aşteptam. Pe urmă singur, aşteptându-i pe Regmani după-amiză. - Cât aş dori să citesc Ecrits secrets ale lui Jouhandeau (1988), nu ştiu cât costă şi n-am cui cere să jertfească pentru mine aceşti bani! Volumul cuprinde trei texte postume: Tirésias, Carnets de Don Juan şi Le Vo­yage Secret. N-am citit (ruşine) nimic de J. - Ieri toată seara m-am gândit cum să-mi împart timpul până la plecare şi cum să fie acea plecare. Ca şi cum aş fi sigur de ea?! Şi dacă totuşi nu se aprobă? Analizându-mă la rece, dorinţa de a pleca a scăzut aproape de zero. Obişnuinţa închisorii? Teama? Ideea unei deziluzii, din care cu greu mi-aş mai reveni? Pe când aşa, pot spera la indefinit? Sau, pur şi simplu, ca să-mi astupe gura, să nu pot spune că mi s-a refuzat, dar, fiind prea târziu, nu voi mai obţine paşaportul. Aurel, cu care m-am văzut în fugă, îmi spune că la biroul de paşapoarte i s-a obiectat că a venit "prea târziu", că e nevoie de trei luni prealabile când ceri plecarea (iar eu nu am decât o lună şi ceva).
Aurel a replicat: abia acum i s-a dat avizul. - Nu vă garantăm că veţi fi înaintat comisiei. E târziu. I-au primit totuşi dosarul, la insistenţele lui, arătând că el ceruse plecarea încă din ianuarie, dar că avizul i s-a refuzat întâi, acordându-i-se abia după alte demersuri, insistenţe etc., care au durat. Mă pot aştepta la aceeaşi obiecţie. Pe urmă, consultând hârtia cu avizul, văd consternat că e antedatată: 6 februarie! Data când cerusem de fapt aprobarea. Cu acest tertip ordinar nu mai pot măcar demonstra că avizul mi s-a dat cu aşa mare întârziere! Tipică tactică de umilire.
Mircea Zaciu, Jurnal. IV, Bucureşti, Editura Albatros, 1998, p. 449


Azi sunt trist, ceţos, nu mai sunt eu, mă apasă ceva, aş vrea să fiu singur, parcă mor, parcă murim, presimt ceva, s-apropie ceva... Nu facem nici o mişcare totuşi! Suntem obligaţi să rămânem pe loc, să nu ne putem mişca nicăieri, să fim o... permanenţă, bolnavi, sănătoşi, răi, buni, oricum, dar să fim o permanenţă. Presimt ceva! Mai există om căruia să i se fi dorit moartea cu atâta ardoare ca sultanului nostru?! Nu, nu cred! Imposibil! Aş vrea să-l văd spânzurând, atârnând de fiecare arbore plantat de curând să-i ascundă "palatul", aş vrea să-l văd aruncat de sus, de pe turnul cel înalt al oribilului său "castel", aş vrea să-l văd, să-l aud urlând şi nimeni să
nu-l aplaude, să se defecteze ma­şinăriile cu urale şi ovaţii şi el să fie dintr-odată înconjurat de cea mai sinistră tăcere, căci asta pentru el ar însemna moartea! E odios, e oribil că trebuie să rămână totuşi în istorie, ca tiran, dar va rămâne! Nici măcar atât n-ar trebui. Numele să nu i se pronunţe niciodată. Aş vrea... Aş vrea... să nu mai plătim atâta tribut turbării lui, murind atâţia şi atâţia oameni! Aş vrea...
Titel Constantinescu, Frica şi... alte spaime, Bucureşti, Editura Victor Frunză, 1996, p. 324
Citeşte mai multe despre:   jurnale personale

Serviciul de email marketing furnizat de