7 august 1989

● Doina Cornea ● Stelian Tănase

Suntem şi ne lăsăm subjugaţi de materialitatea de primă instanţă a existenţei noastre. Această prevalenţă materialistă ni se inoculează odată cu laptele matern, ni se inculcă în şcoală, în familie, în societate (ca mentalitate inconştientă). Fără să vrem, în felul nostru cotidian de a fi, de a simţi, de a gândi, suntem implacabil împovăraţi de automatisme materialiste; în opţiunile noastre de zi cu zi suntem mereu tentaţi să înclinăm balanţa spre valorile materiale.

Desigur, bunii noştri îndrumători spirituali - între anii 1940-1950 şi după ieşirea lor din închisori, cei care au supravieţuit - venerabili preoţi ca Aurel Leluţiu, Alexandru Todea, Iosif Pop, Aritin Popa, Vasile Chindriş, episcopii Ioan Suciu şi Iuliu Hossu ne-au vorbit despre spirit şi valoarea lui absolută. Dar experienţa nemijlocită a acestuia nu au putut să ne-o transmită, Biserica noastră nepracticând tehnici speciale pentru atingerea lui. Aceasta e lăsată pe seama tatonărilor, căutărilor, eforturilor şi descoperirilor individuale.

Aşadar, marcată fiind de acel climat materialist inconştient în care evoluam şi căruia i s-a suprapus, după 1947, cel de îndoctrinare şi propagandă, pe mulţi dintre aceşti Oameni ai lui  Dumnezeu, după declanşarea prigoanei împotriva Bisericii noastre, văzându-i optând pentru valorile spiritului, cu preţul unor sacrificii personale greu de urmat, nu i-am înţeles; mecanismele lor interioare de rezistenţă morală rămâneau insesizabile minţii mele. Punându-şi în joc familia, sănătatea, propria lor viaţă, acest sacrificiu total reprezenta în judecata mea de atunci un preţ mult prea mare în absenţa oricărui rezultat practic de moment.

La toate acestea se mai adăuga şi sentimentul neputinţei mele de a face la fel. Abia mai târziu, acest sacri­ficiu mi-a apărut în toată semnificaţia lui. Pe de-o parte, rezultatul practic al rezistenţei acestor Oameni, până la moarte, a fost salvarea Bise­ricii. Biserica continua să existe, prin ei - în văzul întregii lumi - în închisori. Pe de altă parte, am ajuns să înţeleg că aceşti oameni sfinţi au rezistat pentru că viaţa lor nu era centrată pe materialitatea lor biolo­gică, ci în spirit. Ideile de adevăr, dreptate, bine, în ultimă instanţă, de iubire de Dumnezeu, erau la ei o stare existenţială reală (nicidecum no­ţiuni abstracte), ele erau însuşi "spiri­tul lor viu". Abia mai târziu am des­co­perit - şi din lecturi, şi din propria experienţă - că valorile prind viaţă, devin "spirit viu" doar când sunt trăite în concretul împrejurărilor, când sunt "mărturisite şi existenţial".

Această descoperire - atingere - a spiritului însuşi nu se învaţă în şcoli, nici în familii. Ea pare un lucru aproape imposibil de comunicat altora din lumea profană în care evoluăm. Tradiţia ei s-a păstrat doar în locuri sacre, în câteva mănăstiri europene şi cu precădere în cele orientale (hinduse, budiste); dar apare şi în gândirea unor filosofi catolici moderni, Gabriel Marcel, de pildă.
Doina Cornea, Jurnal. Ultimele caiete - urmat de o convorbire între Doina Cornea, Ariadna Combes, Leontin Iuhas, moderată şi consemnată de Georgeta Pop, Fundaţia Academia Civică, Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului, 2009, p. 67-69


Duminică după-amiază, la mine dl. Şora, Dan, Anca. Vorbim. Tien An Men. Anca a găsit în cutie un manifest. Am o reacţie nefirească, îi cer să-l rupă, să-l arunce la gunoi. Normal, e lecţia "citeşte şi dă-l mai departe". Sau să-l păstrez ca document. Le pun un film, L'Aveu, de Costa Gavras, cu Montand în rolul lui Arthur London. Procesul Slanski, ultimul proces stalinist (în martie, "marele om va muri"), noiembrie 1952. După film discutăm. Chestiunea, aceeaşi din conversaţiile noastre: ce-i de făcut? Kto Kogo? Şi totuşi, ceva s-a conturat. M.Ş. e deja interzis, e rândul nostru. N-am găsit formula, dar sunt câţiva care au prins curaj şi vor să acţioneze.
Stelian Tănase, Acasă se vorbeşte în şoaptă. Dosar & Jurnal din anii târzii ai dictaturii, Compania, 2002, p. 100