Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
● Monica Lovinescu ● Stelian Tănase ● Doina Jela ● Adrian Fetecău ● Sanda Stolojan
Nici Gabriela Adameşteanu, pentru câteva zile la Paris, aflând vestea nu-şi revine.
L-am sunat şi pe Stroescu, să-i dezvălui numele lui ... Negrescu.
Monica Lovinescu, Pragul. Unde scurte V, Bucureşti, Humanitas, 1995, p. 206
Aseară, întâlnire cu Paţi Doicescu, venit de la Paris, prietenul lui Ţeposu şi Buduca. Aceleaşi conversaţii infinite pe temele zilei. Aceeaşi lipsă de soluţii. Aceeaşi lipsă de înţelegere. Aceeaşi disperare rece şi indiferenţă fierbinte. Cum să ieşim de aici? Putem atât de puţin! Şi ne e frică, suntem desfiguraţi de frică. Nu ne desprindem de vorbe pentru a face ceva concret. Cât de puţin măcar. Aceeaşi lipsă de speranţă. Conversaţie prelungită-n trei, P.D., I.B. şi eu. O vilă chiar în inima cartierului locuit de ştabi. Am ajuns aici cu B. Auzim zgomote dincolo de gard şi ne speriem. Ies în stradă să verific. O maşină pe trotuar, goală. Am învăţat lecţia; poate să fie goală, dar în funcţiune. N-are antene. (...) Reuşim să vorbim şi lucruri concrete. Ieşim în întuneric, o luăm spre Televiziune. Aici îl întreb dacă e dispus să-mi scoată o scrisoare şi tăietura din ziar cu articolul lui Ţepi.
Acceptă, hotărâm să ne întâlnim peste două zile.
Ploaie rece, toamnă silenţioasă. Am o stare proastă. Răsfoiesc "Corpuri de iluminat". Existenţa cenzurii, interdicţiile ei echivalează cu prezenţa gardianului într-o celulă de închisoare. O vizetă care dă direct spre foaia din maşina de scris. În vreme ce autorul încearcă să facă conflictele, personajele mai pregnante, mai gravide, mai pline de tensiuni, cenzura operează invers. Goleşte de conţinut, nivelează, scoate "excesele", îţi distruge cartea. Bineînţeles, precizând că te ajută să-ţi îmbunătăţeşti manuscrisul. Îţi face binele cu răul. Tehnica estompării şi în social, a estompării psihologice, a ştergerii diferenţelor. (...) Prin vecini, comunismul pârâie, şi ăstora le arde de represiune, dar mai cu fereală, că nu se ştie. Cred că au prins frică. Coşmelia nu mai ţine. Politica noastră a depins mereu de cancelariile Europei. De un congres, ca la Viena, Paris, Berlin, şi mi-e greu să cred că nea Puiu va ţine ţărişoara lui departe de seism. E pe aproape, deşi uneori îmi vine să cred că, în anul 2000, discursul de Anul Nou ni-l va ţine tot cel mai iubit. Când vin acasă, de-a lungul uşilor pe palier, piuitul undelor scurte; lumea s-a branşat definitiv la Europa Liberă. Ştirile se înmulţesc.
Întâlnit cu Dinescu pe stradă, în Piaţa Romană. Vorbim cinci minute, n-are voie să se oprească. Flancat de câţiva tipi, e cu nevastă-sa. Vorbeşte repede, schimbăm informaţii, îl asigur de sprijin. Venea de la U.S. Îmi amintesc de ultima întâlnire cu Dorin Tudoran înainte să plece, undeva pe trotuarul de la Eva, vizavi de Teatrul Nottara. După-amiază. Încetase greva foamei, îşi făcea actele. Flancat din imediata apropiere de oamenii Securităţii. Îşi făcea actele, viza medicală. Era încercănat şi la supărare, cum e el mereu. Îmi povesteşte scena la Miliţie, cu fetiţa, ceva teribil. Nu e nimic mai groaznic decât un copil terorizat. Într-o circă de Miliţie, sub ochii tatălui. Numai şi pentru asta merită să-i urăşti. Asta a fost atunci. Acum, altă situaţie, Mircea şi Maşa sechestraţi la domiciliu. Ne oprim pe trotuar, schimbăm vorbe. Nu au voie să se oprească, să converseze etc. (...).
Stelian Tănase, Acasă se vorbeşte în şoaptă. Dosar & Jurnal din anii târzii ai dictaturii, Compania, 2002, p. 122-125
Azi am făcut un singur lucru semnificativ. Mi-am iscălit butelia. Am scris frumos cu vopsea albă, pe ea, numele, prenumele, adresa, am putut s-o las acolo, în coada de butelii, nimeni n-o s-o poată lua şi folosi niciodată, fiindcă se ştie că e a mea. Stătea aliniată acolo, între celelalte butelii şi, când m-am uitat în urmă, mi s-a părut întâi că seamănă cu un soldat care aşteaptă să plece la război, cu tot plutonul lui, pe urmă că seamănă cu copilul meu, părăsit, pe urmă mi s-a părut că sunt eu însămi.
Doina Jela, Telejurnalul de noapte, Bucureşti, Editura Vremea, 2005, p. 387
Am o preocupare constantă... Margareta...
Barem e ceva palpabil... În rest... mă mint (ceea ce e mai grav!!!)... şi cât aş fi vrut să nu fie aşa. Dar ce să fac... Dacă, pentru alţii, drogurile sunt "fericirea" zilnică, aşa şi mie îmi trebuie doza zilnică de amăgire...
Adrian Fetecău, Jurnal nepublicat
Doi ziarişti şi un fotograf de la Express din Paris au fost autorizaţi de ruşi să viziteze Lagărul de muncă Perm 35, pentru a lua interviuri ultimilor deţinuţi politici. Mărturiile cu fotografii au apărut imprimate pe hârtie velină, între două pagini de publicitate. Mâine, revista va fi aruncată la coş, căci asta îi este destinaţia. Lagărul de la Perm, scenele şi figurile din acel colţ de iad vor fi consumate. Odată satisfăcută curiozitatea cititorilor, aceste imagini devenite banale vor face loc altor imagini, care vor fi la rândul lor digerate şi aruncate la coş. Astfel, martirii din Lagărul Perm 35 vor fi asasinaţi de două ori.
Sanda Stolojan, Nori peste balcoane. Jurnal din exilul parizian. Traducere din franceză de Micaela Slăvescu. Revizuită de Sanda Stolojan, Bucureşti, Humanitas, 1996, p. 304
