Jurnale personale: 10 Martie 1989

Seară plăcută cu Yael şi ceilalţi, amu­zant să urmăresc procesul lor de "adaptare", cum "învaţă" sistemul, cheile lui, secretele, şmecheriile, "şcoa­la corupţiei". Toţi studenţii străini o fac cu oarecare facilitate. Arabii se adaptează cel mai repede, dacă nu cumva n-au nevoie de vreo adaptare.

Acum, aceşti copii din Israel, care-mi vin în casă, au început să priceapă multe. Inclusiv că ar avea, la cămin, microfoane în cameră, că la hoteluri sunt "pleoşniţe" în pereţi ş.a. Adrian îmi telefonează să-mi spună că interviul meu a fost "amânat". Textul e plin de observaţii, unele întrebări ar putea să cadă de tot (1, 2, 3, parcă şi ultima). I-a deranjat, pesemne, gro­zav. Adrian: eu să nu zic nimic, să aştept să fiu anunţat oficial, el voia doar să mă avertizeze. Să mă fac că nu ştiu nimic, desigur că Rău mă va suna. Nu m-a sunat. Îi spun că nu e nici o pagubă, n-am ţinut de fapt să public, dar acum se demonstrează pe viu că sunt şi împiedicat s-o fac. Nici nu pot să renunţ a-mi afirma cu sinceritate gândurile şi convingerile, măcar în limitele unei atitudini ge­nerale, morale, literare – dacă nu şi politice – explicite. – Noaptea rea, ia­răşi insomnie, invazie de gânduri şi nelinişti pentru viitor. Dimineaţă urâtă, murdară, cu cer acoperit şi o ploaie măruntă, sâcâitoare, deşi atât de necesară, căci ne înecăm în prăfăraie.
Jean, întors de la Bucureşti, îmi spune că oraşul e literalmente sufocat de praf (secetă teribilă, demolări, murdărie). – Vândut ieri blana. Deşi în pierdere, nu aveam de ales, nefiind nici sezon. Să mă redresez măcar financiar, cât de cât.
Seara: după şedinţa de la amiază, Bubu, care-şi serbează ziua de naştere, ne adună pe toţi cei de la Catedră la el în cabinet. Atmosferă relaxată. Leopold e plecat într-o inspecţie. Mia P., întoarsă din RFG, de la fiica ei, necăjită că ar fi fost furată pe drum, iar la graniţă, chiar de vameşi. Lungă plimbare apoi cu Marin, pe care-l întâlnesc în­tâm­plă­tor şi-l însoţesc în cursele lui, ca să putem discuta în voie. – Un italian de 69 de ani, Vicenzo Strocchi, din Ravenna, a făcut o farsă, trimiţând primarului o scrisoare ca din partea organizaţiei secrete "Paznicii re­voluţiei islamice", ameninţând că mormântul lui Dante va fi aruncat în aer, deoarece poetul osândeşte pe Mahomed într-unul din cercurile in­fernului... "Gluma" (stupidă) a prins, mormântul a fost deîndată pus sub straşnică pază. După care farsorul idiot a retractat, dând explicaţii şi cerându-şi scuze. Cu ce se ocupă un apusean! – Jean, întors din Bucureşti, unde i-a văzut pe Rusani. În faţa casei lor, ziua, o maşină ţine casa sub continuă observaţie. Blandiana a depus noi memorii, la toate nivelele, într-un ton demn şi concis. Cere explicaţii: au trecut şase luni de la ultima ei intervenţie, rămasă, fireşte, fără nici un răspuns. Nici acum nu speră la unul. S-a văzut (Jean) şi cu Mircea Dinescu, căruia îi va apărea în curând un interviu în "Libération". Foarte degajat şi bine dispus. Memorabilul text din decembrie, difuzat după ce a fost rostit la Berlin în septembrie, l-a trimis apoi, zice, cu poşta din... Moscova. Un simplu plic, cu poşta cea mai banală. Încolo, Bucureştii sunt înecaţi în noroi şi praf. Scriitorii sunt terasaţi, apatici, viaţa literară e, practic, moartă. Dimpotrivă, cei puşi s-o suprave­gheze au devenit, în ultima pe­rioadă, foarte activi. Se vorbeşte intens despre comasarea editurilor, de o reducere drastică de personal, de o transformare a revistelor săp­tă­mâ­nale în lunare, a lunarelor în trimestriale etc. Si non è vero... oricum vestea a creat panică, fiindcă ea înseamnă moarte prin inaniţie. Câte cărţi se vor mai putea publica? Ce vor face sumedenie de redactori şi aşa mai departe. De fapt, măsura e plauzibilă, din chiar punctul de vedere al oficialităţii, care, cu toate eforturile, nu pot pune căluş întregii scriitorimi. Un control rigu­ros s-ar putea realiza posibil cu un sistem redus la trei edituri şi un plan de apariţii redus la minimum. Va fi publicat exclusiv cel ce va "cores­pun­de"... De altă parte, îmi pare că mă­sura e în logica evoluţiei noastre spre o totală albanizare, pe care G. şi Eugen o prevesteau de mult. Nu e mai puţin adevărat că scriitorimea română merită o stare de neantizare, fiindcă complicitatea şi la­şi­ta­tea încep chiar de la ea, de la nivelul primului redactor de revistă ori de carte, care, cel dintâi, intră cu foarfeca în textul colegilor şi execută or­beş­te tot ce fantezia morbidă a cenzorului doreşte; mai mult, iese în în­tâm­pi­narea unor dorinţe nerostite, a unor doar bănuite obiecţii...
Mircea Zaciu, Jurnal IV, Bucureşti, Editura Albatros, 1998, p. 422-424