Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Zi metodică. Nu mă mişc din casă, dar nici mare lucru nu fac. Doar ceva ordine prin hârţoage, expedierea unor articole lui C. Cubleşan şi M. Braga. Lecturi uşoare.
Nu mă trage inima să mă apuc de ceva serios. Şi politica, bineînţeles. Alde Wallesa sunt pe punctul de a obţine scoaterea sindicatului "Solidaritatea" din ilegalitate. Aerul înnoirii se resimte peste tot. În afară de un pământ numit România. Unde eşti, frate Nichita? Unde eşti, "monşer", să ne vezi cei mai fericiţi dintre pământeni? Mă deranjează groaznic planificările. Au început urletele năprasnice cu "eroul". Chiar şi revistele literare se dau în stambă potrivit cu "spiritul expunerii la Plenara CC al PCR". (…)
C.T. Mărgărit, Jurnal nepublicat
Terminat René Sédillot, Le Coût de la Révolution française, Paris, Perrin, 1987. Cât a costat Revoluţia? Două milioane de morţi, dezastre, distrugeri spectaculoase (castele, biserici, mănăstiri, palate, comori de artă etc., etc.), plus o retardare pe toate planurile, în vreme ce Anglia, fără vărsare de sânge, a ştiut să profite, să profereze spectaculos, aplicând doar reformele, dar fără răsturnări "revoluţionare", în cadrele moştenite, "modernizate". Întocmai... Revoluţia, spre pildă, a abolit cenzura, decretând cu mare pompă "libertatea presei".
Dar foarte curând, în chiar Le Journal politique et national, se putea citi: "Si la presse est libre, la pensée n’est pas, et les imprimeurs de la capitale, pour être assis à la table de la liberté n’en ont pas moins sur leurs têtes les réverbères de Paris; ils n’ont plus de censure, mais ils ont des bourreaux". Abia sub Directorat se asistă la o trezire a presei libere, dar Imperiul îi vine curând de hac. Napoleon îi scria lui Fouché în 1804: "Réprimez un peu les journaux. Faites comprendre aux rédacteurs des Débats et du Publiciste que le temps n’est pas éloigné oú, m’apercevant qu’il ne sont pas utiles, je les supprimerais avec tous les autres et n’en conserveraix qu’un seul". În adevăr, în 1811 nu mai subzistă la Paris decât patru foi, proprietate a puterii şi docile la injoncţiunile acesteia.
Văzu aseară Istorii ale unei nebunii obişnuite (sau cam aşa ceva) după Bukowsky, cu Ornella Mutti, regia Franco Ferrari; apoi, Wim Wonders, Cerul deasupra Berlinului sau Aripile dorinţei, acesta foarte amestecat, frumos ca imagine, coloană sonoră, dar didactic, retoric (chiar acolo unde imaginea vorbea mult mai pregnant singură), tipic german din acest punct de vedere.
Mircea Zaciu, Jurnal IV, Editura Albatros, Bucureşti 1998, p. 373-374
