x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Jurnale personale: 19 februarie 1989

0
19 Feb 2009 - 00:00

Masă cu Yael. Impresii despre Israel, timpul petrecut de elevi în kibutzim, utopie realizată ş.a. – Cis, în trecere spre Târgu Mureş. – Telefon L. pentru blană, sunt speranţe s-o vândă, deşi nu prea am eu noroc la "afaceri". Ce aş face ime­diat cu banii: văzut şi la Consig­naţie un şirag frumos, pentru Adri.



Să i-l cumpăr de îndată ce intru în posesia sumei. – Vis: o vacă adusă din Israel, intrată în sală, mănâncă ceapa şi sacoşa din piaţă atârnată în cui, apoi se culcă pe o bancă în sala de curs, unde mă aflam. Poşi S. îmi spune pe culoar că nu poate intra în birou, că birourile se plătesc, e o chirie pentru fiecare cabinet dacă vrei să-l utilizezi, fie şi în practică. Îl rog să tacă, să nu le dea idei alor noştri, s-ar putea să ne ceară şi nouă chirii pentru cabinetele ce le avem, cu atât mai mari, cu cât stăm în ele singuri sau câte doi. – Terminat, în fine, interviul pentru "Steaua", nemulţumit, fiindcă simt că mă repet; dar şi întrebările sunt vinovate pentru asta! Are şi un tron cam emfatic, am şi început să mă laud, ca şi cum aş dori să urmez ideea lui Camil Petrescu despre "recunoaş­te­rea va­lorii"... Textul meu nu are însă relief şi nici violenţa necesară, îmi pare chiar prea precaut. Încă o dată: şi întrebările m-au împins aici. Oricum, uşurat, căci prea mă teroriza. Nu cred să apară şi în nici un caz n-ar scăpa neciopârţit.
Léon Sabatié: La censure (1908). Căutat la BCU, dar nu e în fonduri. Curios, toţi S. sunt cu "r" la final (forma Sabatier) ca şi prozatorul contemporan. De căutat însă, fiindcă pare o bună istorie a instituţiei atotputernice şi absurde.
Mircea Zaciu, Jurnal IV, Bucureşti, Editura Albatros, 1998, p. 403-404


Pe la toate alimentarele sunt "abonaţi" numeroşi pensionari, în special oamenii din cartier, care pândesc sosirea mărfurilor. Dubele gri sau bleu aducătoare de "bunătăţi" sunt aşteptate sistematic de grupuri de "pândari". Bătrânii stau cu ceasurile rezemaţi de garduri, pe scăunele.
După aproape cinci ani, probabil că îmi va apărea cartea... albumul cu un istoric al Bucureştiului şi cu o sută de reproduceri după acuarelele mele lucrate timp de patru ani mai înainte. "Bucureşti – arhitectură şi culoare" a avut un drum greu, stâlcit, verificat, cenzurat, sugestionat de toţi cei cărora li s-a cerut părerea, indiferent de competenţa sau de gradul lor de cultură.
A durat imens de mult, am fost terorizat cu zeci de intervenţii de înlocuiri de imagini şi de text, cu o vânătoare acerbă după biserici (mi-au fost înlocuite aproape în totalitate acuarelele ce conţineau chiar şi o turlă de biserică în ultimul plan). Dar Bucureştiul, cu farmecul şi originalitatea lui, nu face mare lucru fără ambianţa lui istorică.
Am fost supus timp de cinci ani la tot felul de tensiuni, în iunie 1988 cartea s-a tipărit în 4.000 de exemplare. Am primit semnalele, eram bucuros şi... lovitură de teatru. Cartea s-a retras, nu s-a difuzat, s-a retopit şi mi s-au impus cinci-şase condiţii fără nici un rabat.
Altă copertă (de actualitate, nu cu Bucureştiul tradiţional).
Altă prefaţă, nu a lui Vasile Drăguţ, ci a lui Alexandru Balaci.
Obligatoriu două-trei fraze despre rolul de mare arhitect al marelui arhitect, în cuvântul meu.
De scos toate imaginile cu biserici.
De introdus 5-6 imagini noi cu: Dâmboviţa, metroul, noi realizări din ultimii ani. Punct.
Cartea s-a re-puricat, reverificat, reprezentat pe la toate eşaloanele politice să-şi dea acordul.
În sfârşit, la 26 ianuarie 1989, de ziua lui, s-au dat 15-20 de exemplare la mai-marii cenzori ai ţării. Apoi cartea s-a tipărit integral, iar acum aştept cu înfrigurare difuzarea ei pe piaţă, în librării.
Gheorghe Leahu, Arhitect în "Epoca de Aur", Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2004, p. 222-223
Citeşte mai multe despre:   jurnale personale

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de