x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Jurnale personale: 20 februarie 1989

0
20 Feb 2009 - 00:00

N. Manolescu a scris o cronică la Kilometrul unu în cer (tirajul volumului întârzie să apară din cauza unor greşeli de tipar); dar mai întâi mi-a dat un telefon să-mi spună că volumul i-a plăcut foarte mult, mai ales primul grupaj, "Întoarcerea-n natură"; că al doilea ciclu i s-a părut atât de în­drăz­neţ, încât s-a uitat imediat la sfârşitul cărţii, să vadă dacă tot Florin Mugur mi-a fost redactor; nu ştie cum ar putea cita versuri din "Alaiul" sau din "Ani­versări".



Acum câteva zile a apă­rut cronica pe care mi-o anunţase. M-am bucurat mult, mai ales că este prima – şi cred că e de bun augur în­ce­putul pe care-l face el. Regret doar că al doilea grupaj - sumbru, polemic - a trebuit să fie trecut sub tăcere, aşa cum îmi spusese. În schimb, "Întoarcerea-n natură", cu deniile, cu toate ritualurile înfloririi, dragostei şi morţii în natură, se bucură din nou de entuziaste aprecieri ca şi "Sărbătoarea sol­stiţiului" din volumul trecut.
(Aş spune că se petrece o schimbare la N.M., în sensul "umanizării inteligenţei"; o căldură, un fel de a privi din intimitatea poeziei şi-a autorului despre care scrie; mai puţin judecătorul sever, cerebral, distant, de altădată.)
Şi titlul cărţii! N.M. se întreabă – în cronica scrisă – oare ce semnificaţie să aibă acest titlu, acest întreit simbol, cum spune el. (Uite cum se poate ajunge la mister, la o semnificaţie ciudată, din cauza cenzurii! Volumul se numea altfel şi cred că banal: titlul punea accentul pe elegiile bucureştene, pe realitatea oraşului azi. Mugur găsise mai potrivit, mai deconcertant titlul altei poezii, acest Kilometrul unu în cer; titlu care are poate o rezonanţă religioasă/mis­tică, ajungând şi la realitatea bucureşteană – istorică a locului: un zob de Bucureşti, zburat la cer fără speranţa învierii.)
Astăzi citesc Refugiile lui Augustin Bucura; ca o pedeapsă, ca o expiere. Citesc pagini şi pagini, cu mari pauze. Uneori medicamentele sunt otravă şi otrăvurile – medicament. Ceea ce se spune în cartea asta a gândit fiecare dintre noi, este mesajul nostru, al majorităţii. Încât autorul ar putea fi trimis de noi sol zeilor. Căror zei, ne mai apără zeii? Mai credem în soli, în solii ascultate?
Apoi, buletinele de ştiri ale unor posturi străine. S-au înfiinţat tot felul de comitete de salvare a satelor şi bisericilor româneşti şi pentru drepturile omului în România; există chiar o asociaţie de solidaritate numită "România moare" (oare după acel "Regele moare" al lui E. Ionescu?).
Nu, România nu moare, România trăieşte o mutaţie, o operă de extirpare a nervilor, o anihilare a centrilor gândirii, o schimbare a genelor ereditare până la degerescenţă; o viaţă mai rea decât moartea, pentru că aceasta schimbă firea chiar a generaţiilor care se nasc de-acum şi ferească-ne Dumnezeu de trezirea de mâine, când vom putea afla – realiza proporţiile răului.
Florenţa Albu, Zidul martor (Pagini de jurnal) 1970-1990, Bucureşti, Cartea Românească, 1994, p. 403-404


(...) A fost şi ziua mea, 37 de ani. A fost frumos, oarecum. Dar totul umbrit de discuţia de la partid. M-a chemat secretara cu propaganda să mă întrebe cu cine m-am întâlnit. Dacă am legături cu vreo ambasadă. Dacă am avut vreo discuţie în acest sens. Dacă fac ceva să public în străinătate. A folosit un ton destul de reţinut, cu unele excese isterice, feminine. Veşnicele acuzaţii că nu fac nimic la slujbă. Că mi-am luat concediu fără plată. S-a interesat ce scriu. I-am spus de memoriu la cenzură (la preafericitul Dulea), m-a pri­vit ca şi cum aş fi comis un delict. A revenit cu întrebarea dacă am luat contact cu vreo ambasadă. Am negat. Nu m-a crezut, avea un raport pe birou despre contactele mele cu Rosemary şi ceilalţi, altfel nu mă chema. Care e starea mea de spirit după această conversaţie? Nu reuşesc să mă adun. Cât ştie de fapt? Mereu m-am gândit la o astfel de confruntare cu un om al regimului. Nu reuşesc să-mi păstrez calmul. E adevărat, sunt indiscret şi imprudent în ceea ce mă priveşte, tot atât cât sunt de discret cu alţii (de indiferent, poate). Trebuie să fac ce făceam altă dată: o izolare cvasicompactă, nimeni şi nimic să nu-mi intre în casă, decât strict-strict util şi fără vorbe în plus. În fond, este o luptă contracronometru: nu sunt chiar inocent, deşi, evident, nu-i vorba de nici o ambasadă şi alte poveşti d-astea poliţiste. "Iacob îngerul" şi traducerea lui, asta vor să afle. Altă dată, domnilor.
Stelian Tănase, Acasă se vorbeşte în şoaptă. Dosar & jurnal din anii tîrzii ai dictaturii, Bucureşti, Compania, 2002, p. 66-68
Citeşte mai multe despre:   jurnale personale

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de