Jurnale personale: 23 ianuarie

Seara: nou cutremur în URSS (Tadji­kis­tan), circa 1.500 de morţi. Torente de noroi revărsându-se din munţi şi înecând localităţile. – Personajele paradoxului: Micuţa.

În ’47 toamna, sosit la Cluj, balic, am găsit o cameră la o fami­lie de "foşti", cum se zicea, deşi de la a fi şi a fi fost nu erau mai mult de doi-trei ani! Familia C. era, prin doamna, înrudită cu Iuliu Maniu. Tatăl doamnei C., senator, fost profesor la Drept, era nepot al lui M., unul dintre fraţii C. Cei cu scandalul "Skoda". Murise. Fiii lui erau arestaţi. Fiica însă, doamna C., măritată cu un medic, conferenţiar la Derma, locuia în fosta casă patriciană, pe Canalul Morii.
Etajul, unde au stat părinţii (mama era cu domiciliu forţat), fusese re­chi­ziţionată şi devenise "cămin de copii" pentru uzina "Dermata". Jos însă, familia C. scăpase. Şi având spaţiu prea mare şi fiind strâmtoraţi băneşte, închiriau. Mie mi-au dat sufrageria, unde se grămădiseră mobile de sus, arhivă, cărţi, un bric-à-brac nu lipsit de interes. Dar o imensă dezordine şi un frig mai cu seamă, căci instalaţia de încălzire nu funcţiona, lemne nu erau, mi-au dat o pilotă din puf şi o cără­midă care ziua stătea pe plita din bucă­tărie, se încingea, iar seara o duceam înfăşurată în cârpe şi o băgam sub pilotă, la picioare. Dar eram tânăr şi nu-mi amintesc (acum) să fi răbdat sau să fi suferit prea mult. Casa era într-o imensă dezordine şi derivă. Nimeni nu ştia când gazdele vor fi arestate ori ridicate, mutate cu de-a sila etc., ca atare, nimeni nu făcea nimic, nici măcar aşternutul nu era strâns, doamna cânta toată ziua la pian, melancolică, tristă, cele patru fete, câte avea cu medicul, tândăleau şi ele prin casă. Singurii activi erau doctorul, care fusese scos de la Medicină, dar îşi păstra cabinetul particular, şi Rozina, o săsoaică imensă, întoarsă din deportarea din Rusia, unde lucrase într-o mină din Donbas. De altfel, ea ţinea toată gospodăria, făcea mâncare după mintea şi posibilităţile ei, căci Doamna era tot mai absentă, părea cu minţile duse. Maltratată, pe deasupra, de soţ, care, fiu de ţăran, avea figura şi manierele unui adevărat "rustre", îi reproşa fără ocol că ea şi familia ei erau pricina dezastrului carierei lui, căci pătimea consecinţele înrudirii sale cu clanul Maniu-Boilă. S-a dezis de ei, fireşte, calomnios, s-a înscris şi la comunişti, ca să demonstreze "loialitate", şi-a negat nevastă, copii, familie, a făcut tot ce putea, şi ar mai fi făcut, de i s-ar fi cerut, numai să-l lase să-şi vadă de medicină. Când s-a însurat, tot aşa, pasiunea lui era să ajungă clinician universitar, iar asta nu s-a putut decât intrând în cla­nul M., printr-o însurătoare avantajoasă. Fără amor, căci gusturile lui mer­geau spre femeile solide şi pline, iar Doam­na era clorotică şi sfrijită, a luat-o de nevastă, i-a făcut patru fete una după alta, în speranţa apariţiei unui fiu, apoi a lăsat-o să se descurce singură. Venind "vre­murile" (the hard times, repeta Doam­na, ridicându-se pierdută de la pi­an), el s-a apucat de o me­dicină sui-ge­neris: pleca câte o săp­tă­mână într-un turneu rural, bătea sa­tele de pe lângă Podeni (satul lui), făcea consultaţii contra alimente şi revenea cu provizii. Dar le depozita toate la cabinetul medical, nu acasă. Încât dacă Rozina avea nevoie de făină, ori de un ou, şi dacă, mai ales, uita câte ceva din "materia primă" pentru prân­zul din ziua respectivă, pornea, lipa-lipa, cu şlapii ei să­seşti, până la "Dom’ doctor", tocmai peste cinci străzi, să-i ceară. Iar dacă medicul lipsea, rămânea acolo, la uşă, până se-ndura să se întoarcă şi să-i dea din magazia lui secretă untul, ouăle ori ce-i mai trebuia, toate cântărite şi cu măsură strictă! "Risipă, aşa s-au învăţat, cu risipă!", bombănea el mereu, iar Rozina s-a învăţat să-i dea dreptate, numai să obţină cele de trebuinţă. Încât mesele se serveau cum dădea Dumnezeu, mai bine zis cum dădea orarul şi capriciile doctorului, care avea şi pasiunea de a ţine conferinţe la ARLUS, despre combaterea bolilor venerice în URSS ş.a. conferinţele le pregătea în baie, în cada plină cu apă caldă, la lumina unei lămpi cu petrol, fiindcă curentul era de mult tăiat, pentru neplata taxelor. (...) În fine, un an am rezistat în această atmosferă de un inedit şi un românesc indescrip­tibil. Între fete, una era mai blondă şi mai clorotică decât alta, cu un aer de copile din tablourile englezeşti din veacul al XVIII-lea. Una singură, cea mică, era intens brunetă şi semăna izbitor cu taică-său, rea, capricioasă, vindicativă, încăpăţânată şi îndesată, robustă. I se zicea "Micuţa", fiind şi cea mai mică. Ani mulţi le-am pierdut urma. Au reapărut după vreo douăzeci de ani, în 67, în alt climat. Medicul murise (poate şi de inimă rea), dar femeile s-au salvat toate: doar una, cea mai urâţică, a făcut Medicina, s-a măritat, are copii mulţi. Cele două (cea mare şi mijlocia), n-au avut noroc.
N-au putut face facultate, au ajuns cam rău, mai ales cea mare. Micuţa – care e acum un zdrahon de femeie, cu buzele roşii-provocatoare, n-a făcut nici ea facultate, dar "s-a descurcat". Făcea comerţ, cu spiritul practic şi pragmatic moştenit de la tată: vindea-cumpăra, făcea dese călătorii în Polonia, aducea şi ducea, ieşeau parale multe. Prinsă, risca închisoarea. A făcut ce-a făcut şi s-a internat, a ieşit cu certificat în regulă că e nebună, irespon­sabilă. Au lăsat-o în pace. A stat o vreme la o parte, apoi, încet-încet, s-a apucat din nou, discret, de afaceri. Între altele, dorind un copil, şi l-a făcut cu cineva (fără nici o obligaţie, cum s-a şi înţeles cu omul); apoi a găsit un inginer, bătrân şi bogat, văduv, care avea nevoie de îngrijire. L-a îngrijit, l-a îngropat, l-a moştenit. Are o vilă cu 6-7 camere, undeva în zona gării, cartierul nu e faimos, dar casa e casă, o are. Îmi spune că a avut "neplăceri" iar, căci închiria şi a închiriat unor tineri, foarte drăguţi, foarte amabili, simpa­tici, care plătau bine şi nu se dădeau în lături de la "mici atenţii", căci ea, fran­că, îmi recunoaşte că nu ia fete, nu-i plac, înţelege să aibă şi ea câte o bucurie, dacă chiriaşul nu e foarte mofturos. Tinerii nu erau. Şi erau, realmente, drăguţi. Numai că pungaşi. Ieşiseră de la puşcărie şi ei nu i-au povestit acest detaliu. Iar odată instalaţi în vilă, cu "comodităţile" toate asi­gu­rate, după o pauză în care au savurat libertate, interior, căldură, mâncare şi sex, s-au reapucat de vechiul nărav. Spărgători de maşini, mai ales străine. Prinşi, închişi la loc, iar ea s-a ales cu scandal, ameninţări ş.a. dar să vin s-o vizitez, îşi aminteşte aşa de bine de mine cel de acum 40 de ani! am avea multe să ne povestim. Şi îmi promite că îmi găseşte ea clientă pentru blană.
Mircea Zaciu, Jurnal IV, Editura Albatros, 1998, p. 380-382