Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").
Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.
Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
DA, ACCEPT
Jurnale personale: 24 ianuarie
Eram la documentare de câteva luni când, în ianuarie 1989, fostul meu şef de la Cultură, domnul Buzilă, a intrat şi, făcându-mi semn să-l urmez (eram convinşi că sunt microfoane în încăperi), m-a condus pe terasă, unde, în şoaptă, mi-a comunicat că au fost arestaţi P.M. Băcanu şi alţi colegi (nu ştia decât numele lui Anton Uncu) pentru un manifest împotriva lui Ceauşescu.
Mi s-au tăiat picioarele, pentru că ştiam despre ce era vorba. Cu câteva săptămâni înainte, prin decembrie, P.M. Băcanu intrase dis-de-dimineaţă şi, fără să se teamă de microfoane, ca noi, îmi arătase "manifestul": o foaie de ziar, "România", unde era un citat din Eminescu, un articol de Uncu, altul de Băcanu şi altele pe care, de emoţie şi de spaimă, nici n-am mai reuşit să le disting. Mi-a spus atunci că vrea să difuzeze ziarul de ziua "monstrului" şi că "sunt mulţi" implicaţi în tipărirea lui. Aflând că sunt mult mai mult de cinci-zece persoane, câte credeam eu că sunt necesare pentru o acţiune conspirativă "sigură", l-am avertizat (după ce l-am tras afară din birou) că unul va trăda şi el va fi arestat. "Nu-mi pasă, m-am săturat", mi-a răspuns. L-am asigurat că nu voi spune nimic. De altfel, "ziarul" era gata. Atunci mă uimise că nu respectase regula de bază a conspirativităţii, văzută în filme ("nu te apropia de cineva aflat în vizor" – în ciuda semnelor pe care i le făceam), şi nu se ferise să vorbească în încăpere. Nici nu ştiam ce să cred: era provocare sau disperare?
Când a fost arestat însă, toate aceste îndoieli au dispărut, făcând loc grijilor şi spaimei. Seară de seară mi-i închipuiam (aflasem între timp şi de Mihai Creangă) bătuţi, plini de sânge, torturaţi să spună cine mai ştie. Aşteptam, mai mult moartă decât vie, să-mi vină rândul. Aşteptarea a durat mai mult decât prevedeam. Abia la sfârşitul lui martie, după alte două luni de coşmar, redactorul-şef Maria Costache m-a chemat la ea în birou şi mi-a comunicat sec: "Mâine dimineaţă, la 11:00, te prezinţi la Comitetul de Partid, Sector 1, în Banu Manta, la tovarăşul prim-secretar Dinu Marian.
Vezi să nu întârzii sau altceva!" (...). Ancheta a durat destul de mult.
Tia Şerbănescu, Femeia din fotografie. Jurnal 1987-1989, Compania, 2002, p. 227-228
Citeşte mai multe despre:
jurnale personale
Ştiri din .ro
PUBLICITATE