x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Jurnale personale: 28 ianuarie

0
28 Ian 2009 - 00:00

Uitat să notez: vizita femeii cu ochi verzi. Doamna I., trimisă de Micuţa pentru blană. N-o ia, pentru că-i prea scurtă, dar rămâne la o cafea, cu poftă de vorbă. Aflu că e soţia unui confe­renţiar de la Medicină (chimie, biochi­mie sau cam aşa ceva), pe care l-am cunoscut de mult, în burlăcie.



S-a pensionat, are o fiică în Canada, d l I. a plecat şi el în "vizită", dar ea îmi mărtu­riseşte, discret, că nu se mai întoarce şi că apoi şi ea... Dar mai are până la pensie, aşa că mai stă. Dar când e singură, simte că e serios ameninţată. Nervii n-o mai ţin. Face gimnastică, judo, înot, bazine, lungi plimbări pe jos, să-şi menţină forma, să fie aptă pentru noua etapă de viaţă, dincolo. Lumea o cam asaltează însă, unii îi fac felurite apropouri, răspunde  ea categoric, nu mai e tocmai tânără, dar bărbaţii... Or, ea nu se "destrăbălează", n-are de gând, e o femeie serioasă, vrea să se păstreze tot aşa. Toate mi le de­bitează cu un fel de subtext, apoi îşi dă drumul: povestea vieţii ei. Reţin doar că e nepoata a doi scriitori, pe ambele ramuri, maternă şi paternă: a lui Blaga şi a lui Geo Bogza. Îmi ştie cărţile, cunoaşte nişte literaţi, o interesează Buzura, aşteaptă volumul II din "Refugii" ş.a.
"A scrie înseamnă a tăcea" (Bogdan Ghiu, într-o poezie din "V.R." 10/1988).
Primul pas, cel mai mic: şedinţă de catedră, se discută cei care au cerut să plece peste vară în străinătate, în concediu. Trec fără comentarii, mă sprijină Curti, Bitan, Sergiu, Leopold adaugă şi de la el. Mi se va da extrasul de proces-verbal.
La ieşire, cu zâmbet perfid, mă întreabă dacă "e voie" să plec în fiecare an? Îi replic cu aplomb că da, există dis­poziţii speciale pentru vizita părin­ţilor la copii. Nu mai spune nimic. Ulterior, Leopold mă abordează: l-au chestionat unii din catedră, cum de pretind eu să călătoresc în fiecare an, când se ştie că aprobările se dau tot la doi ani? Îi explic şi lui; "bănuiam eu", zice, şi nu mai lungeşte vorba. Nu  e mai puţin adevărat că mă pot aştepta la vreun denunţ din partea cine ştie căruia dintre bunii mei colegi.
Yael şi Arie. Garsonieră, dar fără apă caldă. Se gospodăresc singuri, au luat un încălzitor electric mare, pe care-l cufundă în apa din vană, căci, îmi explică, ei nu pot suporta să nu facă baie zilnic... Dar s-a stricat rezistenţa şi nu găsesc alta în loc. Cât au fost acasă, în vacanţă, au putut preţui (abia prin comparaţie) bunăstarea. Frigiderul plin, altădată total indife­rent; acum, când l-au deschis, au scos un ţipăt de plăcere. E bine aşa, zice fata, să treci printr-o atare experienţă, să poţi aprecia apoi ce ai. Încântaţi de casă, ad­miră mobila, tablourile. Foarte manie­raţi şi dră­guţi, dar total inculţi. Cum seara mergeam să vad "Raţa sălbatică", le spun. Nu ştiu, n-au auzit ori, parcă era un film cu titlul ăsta... (De fapt, era un film cu mercenari în Africa. Raţele – sau gâştele – sălbatice). Pomenesc de Ibsen. N-au auzit. Henric Ibsen, insist, norvegianul, scandinavul, care a scris "Nora", "Constructorul Solness" etc. etc ... Nu, hotărât, n-au auzit, îmi mărturisesc cu toată candoarea. – Seara, "Raţa ...", cu trupa de la Târgu Mureş, în regia lui Dan Alecsandrescu, care ne întâmpină în hol, foarte bucuros că am venit. I-l prezint pe Doru, ca pe un redutabil "ibsenolog", proaspăt doctor. Spectacol bun, regie modernă, fără exagerări totuşi, jocul actorilor incomparabil superior celor de la Naţionalul clujean, majoritatea cabotini. – Noaptea, sunat C. şi cei­-
lal­ţi. Proiecte de vacanţă.
Mircea Zaciu, Jurnal IV, Editura Albatros, Bucureşti, 1998, p. 391-392


La începutul lui 1989 apărea o nouă etapă a transformării sistemului sovietic. În URSS, după Armenia şi Georgia, ţările baltice trecuseră, la rândul lor, la contestaţiile cele mai radicale. A XIX-a Conferinţă a PCUS păruse că-l sprijină pe Gorbaciov, dar nu se ştia pe ce cale se va merge şi, poate, nici chiar el nu ştia. Deci nu de la Moscova putea veni un mesaj clar asupra ritmului reformelor şi a limitelor lor, în mo­mentul în care, la Varşovia, se începeau negocieri pentru o tranziţie spre pluralismul politic, ţinând seama de prăbuşirea poziţiei Partidului Comunist în opinia naţiunii. Pentru a şti în ce mod gândeau despre toate acestea responsabilii politici români, solicitasem o întrevedere cu Stoian, secretarul CC însărcinat cu relaţiile internaţionale. Am stat mai bine de două ore aşezat în faţa acestui om vânjos, cu o figură îmbufnată, fără urmă de gra­ţie în privire şi în vorbire. Încer­cările mele de a-l face să-şi dezvăluie cărţile au fost zadarnice. Fără îndoială că nu era prea bucuros să dea la iveală lipsa de interes pe care o manifestau parte­nerii săi socialişti faţă de proiectele stăpânului său. De aceea se refugia în agresivitate şi în limba de lemn. După ce am părăsit clădirea Comitetului Central, destul de descurajat, în câteva minute de mers pe jos în frigul uscat al acelui sfârşit de ianuarie, am ajuns la o galerie din centrul oraşului unde avea loc vernisajul unei expoziţii de litografii franceze din donaţia Sorlier. Cu câtă simpatie am fost întâmpinat în această sală plină de artişti şi scriitori care îşi manifestau, prin prezenţă, afecţiunea lor pentru Franţa şi ataşa­mentul pentru valorile care ne erau comune!
Jean Marie Le Breton, Sfârşitul lui Ceauşescu. Istoria unei revoluţii. Cu o prefaţă de Nicolae Manolescu. În româneşte de Ioana Cantacuzino, Editura Cavallioti, 1997, p. 69
Citeşte mai multe despre:   jurnale personale

Serviciul de email marketing furnizat de