Jurnale personale:4 ianuarie 1989

Jean mă anunţă că e Ana Blandiana aici, cu Romi. Au fost la munte de Revelion, s-au oprit în oraş, în trecere. La amiază şi-au dat întâlnire la librărie, decişi să ia împreună o cafea. Să vin şi eu. Îi arăt că mi-e imposibil, abia am scăpat de nevralgie, trebuie să stau blocat în casă, la căldură. Să vină ei, cu toţii, la mine. Îl chem şi pe M.

Au venit. Arată foarte bine amândoi, străduindu-se chiar pentru asta. Ea să mă îmbrăţişeze, o avertizez că s-ar putea să am gripă, dar ea: "N-are importanţă, tot te sărut, doar eu am curaj, nu?". Cochetăria cu care spune acest cuvânt, cu subtext, de la intrare. Repede apoi, istorisirea aventurii lor. A depus două memorii, cum fusese sfătuită, texte scurte, identice, pentru ambele cabinete. Dar nici un răspuns, fireşte. Atunci s-a dus la Dere, să-i ceară să afle el, pentru ea, care e situaţia, să meargă măcar la generalul Olteanu, să-l întrebe.

Ea pusese trei chestiuni: 1. Dacă străini, ziarişti sau alţii o vor întreba despre condiţia ei, ce poate să le răspundă? 2. Ce e cu rubrica ei de la "România liberă"? 3. Ce e cu cărţile ei, cu dreptul ei de semnătură etc. După o săptămână, Dere a chemat-o. N-a mai trecut în încăperea alăturată, făcând semn la pereţii cu microfoane, cum face acea mică scenă de obicei, a rămas în cabinetul său, dar s-a postat în picioare, în mijlocul încăperii, rostind frazele cu voce tare şi răspicat, ca şi cum ar fi sugerat că doreşte să fie înregistrat întocmai. La întrebarea nr. 1 i se răspunde: poate spune ce vrea ea. 2 – să nu spere în vreo rubrică, în nici un caz la RL, de altfel, în curând, toate rubricile fixe vor dispare... 3. Interdicţia de semnătură e de lungă durată, să nu-şi facă nici un fel de iluzii. Ca atare, zice ea, s-a calmat.

Îşi vede de treabă, de scris, nu mai are nici un fel, nu mai are nici un fel de iluzii. E chiar bucuroasă că s-a întâmplat aşa. Dar Moşu, o întreb, ce-a zis, cum a reacţionat? Se face că nu mă aude, nu răspunde, trece la altele. Şi mai târziu, când mai strecor numele Moşului, tot aşa, evită orice comentariu. Povestesc însă cu mult haz anecdotele ce abundă în jurul ei. Au apărut tot felul de prieteni, binevoitori, suporteri etc. Mulţi suspecţi. Într-o după-amiază, la Comana, toamna era încă frumoasă, s-a decis să se izoleze acolo, s-au pomenit cu o maşină la poartă, din care au coborât doi bărbaţi şi o femeie. Volubili, de parcă s-ar fi despărţit doar ieri. Nu şi-i aminteau însă deloc. Le-au spus că s-ar fi cunoscut cu 15 ani în urmă, la o nuntă la Poiana Braşov, la cutare... Da, ei au fost acum 15 ani la acea nuntă, unde erau peste o sută de invitaţi; i-au poftit în casă, cafele, discuţii. Unul dintre musafiri s-a apucat să povestească ce-a păţit unul care s-a săturat de munca lui de savant şi a încercat să iasă. L-au găsit mort.

Altul, care n-a respectat nu ştiu ce "indicaţii", a avut un accident fatal de maşină. Şi i-a ţinut aşa, într-un serial cusut cu aţă albă. Altă dată, s-au pomenit cu vizita unui tânăr, aproape adolescent, care părea un admirator ingenuu al poetei, dar, după insistenţe, căci mai nu scotea o vorbă, le-a spus că el venise cu încredere la ea, că el sperase că ea o să-l sprijine, să-l ajute, să i se alăture, căci el pregătea un... atentat.

Le-a arătat şi un dispozitiv oarecare, căruia îi lipsea doar focosul. Nebun? Provocator? Atentator cu adevărat? Au început ei să-l potolească, să-i vorbească de vârsta lui, de viaţa pe care o are în faţă, de viitor şi fericire etc etc. Poate are nevoie de bani? I-au oferit. Nu, avea portofelul plin. Zicea că a rupt-o cu părinţii, că erau activişti pe la CC, că îi e scârbă, că s-a săturat, că a fugit de acasă, că dacă nici ea nu-o să-l ajute, ce rost are să mai trăiască? Le-a trecut prin gând că e în stare să se arunce în faţa trenului (căci urma să se întoarcă seara cu un tren la Bucureşti). R. L-a condus deci la gară, l-a urcat în tren, tot vorbin-
du-i părinteşte, încercând să-l tempereze. Dispărut. Cine fusese? Speriaţi că ar putea fi cu adevărat şi un disperat, că ar putea fi prins, că ei înşişi pot intra la apă pentru "omisiune de denunţ", "complicitate" cum s-a întâmplat cu atâţia în anii ’50! S-au decis deci să plece de la Comana, să se izoleze în casa lor de la Bucureşti, să nu răspundă la telefoane. Dar şi acolo, vecini care-i spionează, unul fără îndoială în slujba savantului, mai e şi o maşină suspectă care e parcată în dreptul casei lor, ceva mai sus, cu un bărbat şi o femeie în ea, fără rost, zile în şir.

Un medic-savant poet, CD, care-i caută şi el cu o insistenţă maximă. E drept, totdeauna au avut asemenea "amici" neaşteptaţi, poate sinceri admiratori sau veleitari în ale literaturii sau, pur şi simplu, snobi ş.a.m.d. De pildă, un tânăr arheolog, care vine la Comana în fiecare an, matematic, de Sf. Petru, nechemat, neanunţat, vine cu precizie de mecanism.
Mircea Zaciu, Jurnal. IV, Editura Albatros, 1998, p. 360-362