x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Jurnale personale: 5 februarie 1989

0
05 Feb 2009 - 00:00

Plonjări inutile, sterile, autocul­pa­bi­li­zări mai vinovate decât orice vi­no­vă­ţie, fiindcă ştiu că aceste sondaje sunt o excelentă posibilitate de a nu mă uita deloc la ce-i afară.



Între timp constat că afară s-au întâmplat o mulţime de lucruri importante: a plecat Petru Romoşan, poate şi Mircea Dinescu, o profesoară de la Cluj, Doina Cornea, suferă pentru toată intelectualitatea din România, regele Mihai cere ONU să ne salveze el, că de la noi degeaba aşteaptă să ne salvăm, toată Europa ne plânge de milă, vizitele patriarhului continuă să se desfăşoare în aceeaşi "atmosferă cordială, prietenească", EL e mai sănătos ca oricând, vara asta va trebui să fie congres şi am să aflu că l-am ales din nou, fiindcă "il y a peu de chance ju’ on/ détronne le roi des cons". Lumea zice "n-o să-l mai ale­gem, bă", cu aceeaşi vitejie a noastră de dinaintea războiului, fără să-şi pu­nă problema "cine" n-o să-l aleagă? Şi ni­meni nu crede că El va avea în­drăz­neala ca, "la propunerea oamenilor muncii", să-l lase pe fiu-su. Dacă a mers "sceptru prezidenţial", de ce n-ar merge "dinastie prezidenţială"? Cu atât mai mult cu cât declasatul ăla s-a făcut popular, chiar popular! În ju­deţul Sibiu, comparativ cu ta-su. Aşa cum, comparativ cu ei amândoi, Dej a devenit o amintire frumoasă, iar Lenin un înger păzitor al omenirii şi tot aşa, până la Marx, care e de-a dreptul Dum­nezeu, decât că i-au înţeles greşit în­văţăturile. Nu ştiu de unde vine opti­mis­mul ăsta sinucigaş, "n-o să în­drăz­nească", fiindcă el a avut îndrăzneli mult mai mari până acum, iar acum un singur lucru l-ar putea opri să-l lase moştenitor pe fiu-su: neîncrederea proprie în el. Caz în  care va decide ... să rămână mai departe. Şi abia asta cred că-l va pierde, fiincă se pun atâtea speranţe în acest congres, încât frustrarea s-ar putea să provoace explozia.
Observam zilele trecute în cancela­rie cât de firească a ajuns dedublarea noastră. Vorbim, în ciuda faptului că suntem foarte apropiaţi şi cu adevărat oameni cumsecade, incapabili adică de turnătorii şi ticăloşii, numai după ce vorbesc radioul şi ziarele româneşti.
Iar seara, toţi ascultăm Europa li­beră, ne interesează, suntem efectiv într-o altă realitate decât cea diurnă. Ca şi cum n-ar fi doar două fiinţe di­ferite în fiecare dintre noi, dar şi rea­lităţile ar fi două: cea despre care vorbim ziua, între noi, şi cea despre care vorbeşte seara "E.L." Mai greu de ştiut este în care dintre cele două realităţi trăim, căci de trăit nu se poate trăi decât într-una singură. Probabil că e aceasta, una şi aceeaşi, pe care într-un fel o simţim când vorbim între noi şi altfel când îi ascultăm pe ăia. Ne manipulează propriile cuvinte.
"Atunci când nu spui ce gândeşti, sfârşeşti prin a gândi ce spui."
Prietena mea, V.T., îmi spune că azi, când a vrut să-şi ia bagajele, ca să plece acasă, o colegă i-a amintit că nu "nu se poate, au învăţământ. Da?, a zis ea, păi atunci daţi-mi şi mie un ziar, o broşură." Nimeni n-avea. "Daţi-mi, bă, şi mie ceva, să văd şi eu despre ce mai mâncăm c. diseară." O colegă de-a ei zice că s-a făcut palidă, a chemat-o afară şi i-a spus: "Uite care-i treaba, dacă tu ai spate şi-ţi permiţi să spui că mănânci c., n-o spune şi-n numele nostru, că noi n-avem spate." V. îi spune râzând: "Da mă, aşa-i, cum nu ţi-ai dat seama, am spate, sunt de-a lor, provocatoare, turnătoare, etc, etc." Îţi vine să crezi că nu Securitatea s-a creat ca să ne controleze accesele noastre de curaj, ci, invers, laşitatea noastră găseşte o nobilă justificare în existenţa acestei instituţii. Mai nou, nu poţi face un banc, să nu fii bănuit că eşti angaja­tul benevol al ălora.
În general îmi e din ce în ce mai clar că nu toţi simţim la fel sufocarea şi că oamenii în numele cărora vorbeşte Doina Cornea, de acolo, de la Cluj, sunt foarte puţini. Problema celor mai mulţi este foamea, nu minciuna.
Doina Jela, Telejurnalul de noapte Bucureşti, Editura Vremea, 2005, p. 377-378


Am recitit câteva pagini din Lovinescu (Aqua forte) şi m-am... fortificat. Vechiul critic îmi reface mereu încre­derea în arta de a scrie, artă pe care el a cultivat-o nu numai cu har ci şi cu o exemplară conştiinţă de profesionist.
Victor Felea, Jurnalul unui poet leneş. Ianuarie 1955-martie 1993, Ediţie îngrijită de Lidia Felea, Editura Albatros, Bucureşti, 2000, p. 719

Duminică anostă. Vorbit cu ai mei la telefon, mă întreabă dacă am pri­mit scrisorile, inclusiv cele din America. Dar eu, nimic. Vizită apoi la G., unde suntem reţinuţi de Babi la masă. Impresiile lui pariziene şi speranţa că-i va apărea un roman la Londra, deşi rău tradus (în ţară, de un profesoraş cu veleităţi literare), urmând a fi stilizat de un anglofon. Marţi urmează să-i apară romanul la Bucureşti, speră să nu aibă surprize. Nu ştiu cât de hăcuit e, G. pretinde că nu. Seară la E., unde vedem un film cu o întâmplare de la West Point (nu rău).
Mircea Zaciu, Jurnal IV, Bucureşti, Editura Albatros, 1998, p. 395


Sunt deprimată, de fapt mă simt rău de mai multă vreme, dar ieri am fost, în sfârşit, la policlinică. Pulsul aberant, istovitor – această fibrilaţie cronică de-acum, ficatul mărit, dureros, oboseala mai ales la mersul pe jos –, şi, slavă Domnului, numai pe jos merg şi cu greutăţi în mână; irascibilitatea la redacţie sau acasă, cu vecinii – plus insomniile.
Acum vreo două ore mi-a telefonat Ana Blandiana, căreia îi dădusem volumul meu recent apărut, când ne-am întâlnit la Irina E.
Mi-a lăudat cartea, spunând că stă alături de "Epitaf", ca valoare; e uimită că mai apar cărţi bune, totuşi, în asemenea ani nenorociţi.
Atunci, la Irina, unde au mai fost Alexandru Paleologu şi Romulus Rusan, se vorbise de cartea lui Mircea Iorgulescu, "Eseu despre lumea lui Caragiale", despre scrisul, în conti­nuare pus la index, al Anei Blandiana (şi despre "paza cu schimbul" pe care le-o "asigură" securiştii, lui Romi şi Anei B., în Strada Transilvania.
Florenţa Albu, Zidul martor (Pa­gini de jurnal). 1970-1990, Cartea românească, 1994, p. 402-403
Citeşte mai multe despre:   jurnale personale

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de