x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Jurnale personale: 6 februarie

0
06 Feb 2009 - 00:00

Lucrez din nou la nuvele, în diferitele momente ale zilei, şi observ cum textele scrise seara sunt mult mai aproape de ceea ce vreau să realizez, mai concentrate, dense. Din tot ce am scris până acum apare imaginea îmbarcării omenirii într-un fel de arcă a lui Noe.



Noe sau Noah, fratele geamăn al lui Charon, cu barca lui plutind mai puţin zgomotos pe flu­viul uitării, Lethe.  Prima barcă e extrem de zgomotoasă, ca un furnicar fără odihnă, pe valurile oceanului furios, producând ea însăşi valuri imense, infernul, haosul. Dar toţi îmbarcaţii sunt plini de încredere că, măcar o dată cu somnul, furtuna se va linişti şi se gândesc la somn ca la o comoară preţioasă din care vor scoate, ca dintr-un puţ adânc, noi forţe pentru di­mineaţă. Dar ce se întâmplă cu cei care au dormit tot timpul, cei cărora le-au scăpat momente care au încrustat pe faţa celor treji un fel de dispe­rată frumuseţe a naufragiului. Nau­fra­giu ca stare poetică, amintind de Ungaretti, "Allegria di naufragi".
Gabriela Melinescu, Jurnal suedez II (1984-1989), Polirom, 2002, p. 229


Voica – foarte puternice dureri de coloană. Abia se poate mişca, patul îi este făcut din câteva straturi de pături sub spate. Calmante la dureri.
Ştefan Fay, Caietele unui fiu risipitor. Fragmente de jurnal, Bucureşti, Humanitas, 1994, p. 279


Aurel la mine, zilele trecute, po­ves­tind ce a descoperit despre poetul-es­croc B. G. care-şi scoate an de an cu plocoane, milogeală şi presiuni sentimentale (vârsta, aniversări ş.a.) volum de volum la Dacia. Odinioară şi-a făcut un adevărat blazon politic dintr-o po­veste (relatată cu tam-tam şi în revista Magazin istoric) cum că, foarte tânăr, ar fi fost în proces cu mareşalul Averescu, pe care l-ar fi atacat în presă, acu­zându-l de crimă împotriva ţăranilor, în 1907. Eroul din primul război mondial a contraatacat, junele insolent a fost deferit Curţii Marţiale, a ieşit scandal ş.a.m.d. "Erou", căci îndrăznise atunci să se atingă de un mit. Când colo, aşa cum descoperă A. cercetând colecţia ziarului în cauză, Chemarea, oficios naţional-ţărănist, poetastrul nu pomenea de victimele de la 1907 decât într-un rând, fugitiv, calul de bătaie fiind cu totul altceva: plătit de partidul sub pulpana căruia voia să-şi facă un rost, B. G. desfăşoară în 1924-1926 o întreagă campanie de defăi­ma­re a unor adversari, între care Averescu, dar şi Goga, poetul pătimirii, grati­fi­cat cu sintagma "mierloi al lui Bră­tia­nu", "călău al Ardealului", "bufon" .
Mircea Zaciu, Jurnal IV, Bucureşti, Editura Albatros, 1998, p. 395


Nici un pic de zăpadă. Am auzit că la Braşov a nins. E ziua lui Nuţi. Împlineşte azi... Nu ninge deloc. E numai ceaţă. Şi n-am nici un ban. Suntem cam prea săraci de la o vreme! Nici un cadou pentru această zi. Doar câteva flori. Şi... acest spectacol transmis de televiziunea rusească. "Pescăruşul" lui Cehov. Deschid volumul de teatru Cehov la "Pescăruşul", citesc tare replicile spuse de eroi, în româneşte. N. Ascultă. Sunt pe rând Nina, Arkadina, Trepliov, Trigorin. N. stă învelită în cojoace şi pături în colţul banchetei şi ascultă. În casă e frig. Murim de frig. Dar eu citesc, citesc replică de replică, urmărind în acelaşi timp personajele de la televizor. Ca o slujbă e totul. Senzaţie ciudată, simţi aprofundarea textului mai mult ca oricând, sunt ca un sufleur în cuşca lui, pătruns cu totul de rol şi trăind, suferind, murind şi înviind cu fiecare personaj în parte. Interpreţii, excelenţi. Nu le ştiu numele. Dar sunt ei, de-acolo, din Cehov! "De ce-mi spui că ai sărutat pământul pe care am călcat? Mai bine m-ai fi omorât! Sunt atât de obosită! Dacă aş putea să mă odihnesc... Să mă odihnesc... Sunt un pescăruş... Nu, nu e asta... Eu sunt actriţă... (...). Îţi mai aduci aminte că ai împuşcat odată un pescăruş?" (Zarecinania, actul IV, monolog). Acesta a fost singurul meu cadou. Ieftin cadou, s-ar putea spune. Dar eu, în clipele acelea nu mai eram al meu, eram... acolo şi sufeream, şi aveam atenţia încordată, şi totul în jurul meu foşnea a mesteceni, a disperare, a speranţă! Şi zburau deasupra noastră pescăruşii! Şi asta, nu oricând se putea petrece, nu e mereu atât de simplu! "Îţi mai aduci aminte că ai împuşcat odată un pescăruş?"
Titel Constantinescu, Frica şi... alte spaime, Bucureşti, Editura Victor Frunză, 1996, p. 313


Fata n-a făcut nimic cu caietul diri­gintelui. Haz mare pe seama "docomentelor" mele, care nu prea există. Inspectorii sunt morţi după terfeloage. Aşa că mergem, scurt, cu Borza şi nea Vică la "Nina Bardezi". Îmi iau cărţile de la librărie. Două ore şi jumătate numai cu Mădălina la meditaţie. Scrisoare de la prietenul Oprişan, de la Bucureşti. Să completez nişte fişe pentru cuvântarea mea ce s-a publicat în "Memoriile secţiei de ştiinţe filologice, literatură şi arte", Academia R.S.R. Oho! Nu înţeleg de ce. Vrea să mă facă academician?
C.T. Mărgărit, Jurnal nepublicat
Citeşte mai multe despre:   jurnale personale

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de