x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Jurnale personale - 6 ianuarie 1989

0
06 Ian 2009 - 00:00

Suntem în 6. De două zile nu fac decât să savurez bucuria şi voluptatea de a mă vedea din nou acasă. Mă simt perfect, dar încet, încet, peste această stare de euforie se insinuează grijile de perspectivă su­res­citate îndeosebi de maternitatea lui Li. Ei au plecat în seara de 4. N-au strâns pomul. Îl mai aprindem noi, o dată cu amurgul. Dar a început să se usuce.



Anul Nou a început, deci, dar parcă nu-l mai simt încă decât în primele noutăţi: mai desele şi mai îndelungile întreruperi de curent, mai puţina căldură de peste zi (fără a ne putea plânge totuşi faţă de situaţia din alte oraşe)...
Radu Ciobanu, Ţărmul târziu. Jurnal 1985-1989, Emia, 2004, p. 165-166


Bobotează. Ger, ceaţă, chiciură. Locomotiva în vizită. Noi confesiuni. El nu vrea să se trateze, are aversiuni teribile faţă de medicii pe care ea i-a adus în casă. Acum, în fine, după ce pe unul l-a dat pe uşă afară, dr X are un neaşteptat ascendent asupra lui. I-ar fi găsit şi o medicaţie adecvată. Dar costă o avere şi el nu dă nici un ban în casă. Noroc că ea a apelat la Bucureşti, la o persoană care i le obţine pe preţ legal de la C.C. S-a revanşat şi ea, nici vorbă! Cumpără tablouri, face cadouri, altfel nu merge. Dar îi vine foarte greu, nu ştiu eu cât suferă cu un asemenea om alături! A dat-o afară din cameră, a fost obligată să se refugieze în fosta cameră a bunicii ("vivandiera", cum îi zice Curt), acolo şi-a organizat micul ei studio, acolo lucrează din zori. Copilul? Noroc că nu-i seamănă lui, că ar fi ieşit anormal. Îi seamănă leit ei. Sorescu l-a văzut la cinci ani, la Berkeley, când erau ei în America. Îl consi­dera de atunci "copil minune". I l-a adus acum, la Bucureşti, să-l vadă şi la 20 de ani. I-a citit poezii, poetul a "ales" vreo patru pentru "Ramuri", pro­miţând că va încerca să i le publice. Dar copilul scrie şi proză, o să-mi arate şi mie. Încerc să înţeleg încotro se îndreaptă vorbăria ei, ce urmăreşte, ce vrea de la mine? Nu-s editor, nu-s redactor de revistă, nu-s persoană influentă, nu-s ceea ce vrea ea. Atunci? La urmă îmi spune: "Să nu crezi, nu-s nebună decât pe jumătate". Seara, Ema, alte confesiuni. De astă dată cu adevărat trist-dramatice. Îmi inspiră milă, teamă, gestul unei sinucideri s-ar putea repeta. Uluit de atâta lume bolnavă. Suntem tot mai bolnavi, e clar.
Mircea Zaciu, Jurnal. IV, Editura Albatros, Bucureşti, 1998, p. 364


Exact pe 24 decembrie am primit un aviz poştal să mă prezint la poşta din Calea Văcăreşti, având o trimitere din RFG. M-am prezentat, m-am bucurat imens de pachetul de 3-4 kg cu daruri de la Doina şi Niculaie Firoiu, pungi cu bomboane, cioco­lată, piper, cafea, ca în vremurile bune. N-am mai avut în casă asemenea delicatese poate de 20-30 de ani? Lumea, globul pământesc, oamenii de pe pă­mânt continuă să se bucure de viaţă. Darurile erau strălucitoare, ambalate splendid, cu parfumuri şi gusturi şi arome rafinate. Întreaga cutie mirosea a bunăstare, aşa cum era şi la noi înainte de război.
Dar am avut şi o surpriză neplăcută. Pachetul s-a desfăcut în faţa mea şi asta e bine: altă dată se fura fără nici o reţinere de către vameşii români şi se dădea vina pe poşta emitentă din RFG sau Franţa (poştă vestită pentru cinstea ei impecabilă). În pachet, chiar deasupra, un salam "de Sibiu" de 600g, splendid ambalat. A fost pus deoparte, s-a întocmit un proces-verbal şi la toate rugăminţile mele vămeşiţele au fost neînduplecate. A fost chemată doctoriţa veterinară de serviciu şi însoţind-o – ea, cu salamul – corp delict în mână – am ajuns în spatele poştei, unde în faţa mea a fost tăiat bucăţi-bucăţi de câte 2-3 cm rotiţe fragede, rumene, rozalii, peste care s-a turnat cloramină praf. Mi s-a rupt inima ştiind că n-am putut cumpăra pentru ai mei salam tip "de Sibiu" poate de 4-5 ani, iar în faţa mea a fost distrus şi otrăvit salamul ce-mi fusese trimis.
Culmea a fost că acolo unde a avut loc operaţia era o pubelă întreagă poate cu 200 kg salamuri de Si­biu, cârnaţi, afumături, confiscate toate şi distruse cu cloramină, odios, în faţa noastră, a destinatarilor.
Doctoriţa cumsecade, dar neînduplecată, mi-a relatat că la Aeroportul Otopeni, din cauză că nişte salam nu a dat drumul cloraminei (sic!), au fost destituite câteva vămeşiţe!
Gheorghe Leahu, Arhitect în "Epoca de aur", Fundaţia Academia Civică, 2004, p. 217-218
Citeşte mai multe despre:   jurnale personale

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de