Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Aseară, telefon Andrei, târziu, vorbea din Elveţia. Se auzea atât de clar, ca şi când ar fi fost în camera de alături. Radu, zice, vede numai suprafaţa lucitoare a realităţii americane, nu vroia să înregistreze mizeria, cozile, faţa întunecată.
Îmi povesteşte apoi, cum a cumpărat el la Bruxelles, la Flohmarkt un mic tablou cu Nagy Ferenc. Dacă ştiu cine e pictorul ăsta ungur. Nu ştiu, să se uite el în vreun lexicon de pictură. S-a uitat, zice, e un artist maghiar din secolul al XIX-lea, pe la mijloc. Mica pânză înfăţişează un peisaj de pustă, un colţ de sat, o fată cu nişte gâşte. L-a lăsat pe nimica toată, urmează să-l restaureze.
Ajunul Crăciunului l-a prins la San Francisco, după-amiază s-a dus să viziteze Muzeul de Artă Modernă, dar e destul de sărac. Când să se închidă, vânzoleală de chelneri cu platouri, tacâmuri etc. În sălile contigue se aranjau mese multe pentru seara de Ajun. Îl trimite pe Radu să vadă cam despre ce e vorba, n-ar putea şi ei să se aciueze, tot n-aveau nici o invitaţie pentru seara asta!
Când colo, era vorba de o societate filantropică ce finanţa o seară de Crăciun pentru câteva sute de bolnavi AIDS... Izolaţi aici, în clădirea Muzeului, între ei, aveau să se bucure de o seară de Crăciun. A. şi R. au şters-o imediat, speriaţi. Revelionul, apoi, i-a prins la Las Vegas. Dar plictiseală. A. crede că americanii nu se ştiu distra. Au jucat toată noaptea la jocurile mecanice, iar la miezul nopţii fiecare avea câte o trompetă de carton viu colorat şi sufla în ea, scoţând sunete stridente, semn că s-a trecut în alt an. Apoi s-au reapucat, la fel de preocupaţi, de jocuri. Cât de diferit şi plin de viaţă e un chef românesc, încheie. Cel mai bine s-au simţit în Mexic, la Tijuana, unde toată lumea era pe străzi, sărbătoarea era în stilul european mondial, deci în cel de pe la noi (sau aproape).
Curs la definitivat, fără nici un chef. Romi care pleacă astăzi la Oradea, unde îl aşteaptă, la mamă-sa, Ana Bl. Şi-a făcut o serie de analize, toate au ieşit bine, pare chiar uşor decepţionat (lumea îl consideră ipohondru). Îmi vorbeşte despre un spectacol aseară la Operă, cu "Traviata". Cânta artistul A., "exportat" de câtva timp în Occident, la Covent Garden, Scala ş.a. De Sărbători, ca tot rumânu’, a venit şi el acasă, s-a îndurat să vină şi pe aici. Aerele pe care şi le dă în ansamblu, începând cu costumele arborate, toate aduse din străinătate, în vreme ce restul soliştilor sunt îmbrăcaţi ca vai de ei. Frig în sală, aşa că în scena balului coristele şi-au pus peste bietele rochii ofilite câte un sweeter gros şi aşa întind cupele de "şampanie"... Actul I a trecut într-un soi de tensiune neînţeleasă, părea că există un conflict între diferitele personaje (actori), toţi erau crispaţi, rigizi. Aria finală a Violetei e întreruptă de izbucnirea în plâns a solistei care, ieşind la rampă, cu lacrimi repetă publicului "nu mai pot, stimaţi spectatori, scuzaţi-mă, nu mai pot...". Imediat o altă solistă, care însă nu era în distribuţie, iese dintre culise, în negru, şi anunţă sala că murise colegul lor, baritonul S., şi roagă lumea să păstreze pentru el un moment de reculegere. Sala, fireşte, se conformează. După pauză, ca după un catharsis, spectacolul se reia într-un ritm foarte bun şi toţi cântăreţii sunt la înălţime. S-a aflat apoi că autorităţile n-au admis ca în acea seară (actorul a murit subit) să fie arborat drapelul negru la Operă, nici ca în foyer să se expună portretul lui, cu eşarfă de doliu şi nişte flori. De aici tensiunea de la început, până când – pe proprie răspundere – una dintre cântăreţe a cerut să se ţină un moment de reculegere. Pentru putere, moartea nu există, nu e vorba să se vorbească despre morţi, nu e voie să se arboreze steagul de doliu, nici să se facă mitinguri de doliu ş.a. Romi insistă să vin la ei la Comana, spre vară. Cădem de acord în principiu pentru data de 16 iunie. Dar cine ştie ce va fi până atunci! Nu-mi place să fac proiecte îndepărtate, dar am acceptat. Întâlnit şi pe G., pe care nu-l văzusem de când s-a întors. Are obrajii congestionaţi, o culoare uşor violacee, cu vinişoare proeminente în pomeţi, cum avea bunică-mea. Cam absent. Insistă să vin mâine la un whisky. Refuz. Nu-i pomenesc deocamdată despre cărţile care n-au sosit nici acum la ai mei. – Acasă, în corespondenţă, o lungă scrisoare de la nebuna Sabina H., care m-a acostat şi la Bucureşti într-un troleibuz. Întâi am bănuit o farsă a lui Doru, însă epistola e autentică. Pe D. l-am felicitat, în cele din urmă, la părinţii lui. Era acolo, cum bine intuisem. Ipoteza lui M.: copilul Eyolf?
Mircea Zaciu, Jurnal. IV. 1985-1989, Albatros, 1998, p. 364-366
Sâmbătă, 7 ianuarie 1989, ora 22:30
Azi e Sfântul Ion! Românii încearcă să-şi aducă aminte că odată ştiau să se bucure!
Azi e însă şi ziua Primei Doamne a ţării... Aşa că am asistat la o exacerbare a tuturor mijloacelor de propagandă... Se spun lucruri inimaginabile şi eu... de-abia îndrăznesc să sper în ziua de mâine...
În seara asta am vorbit la telefon (e o speranţă, doar atât, sclerozat bătrân ce eşti!) cu o fată cunoscută la Slănic Moldova, Irina Dridea, fiica unui fost bun jucător de fotbal, actualmente antrenor...
Adrian Fetecău, jurnal nepublicat
Citește pe Antena3.ro
