x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Accidentul

0
Autor: Andreea Sminchise 10 Sep 2009 - 00:00
Diana M. avea 25 de ani în 1989 şi locuia într-o comună din judeţul Dolj.

"Nu-mi amintesc cu nici o plăcere de toamna lui 1989. Atunci mi-am pierdut cea mai bună prietenă... Eram angajate amândouă în învăţământ, eu eram educatoare, ea era învăţătoare. Ne pregăteam de începerea şcolii şi ne gândeam că în anul ăla, ea având grupa mare, şi eu clasa I, poate aveam să facem o excursie sau o tabără cu copiii împreună, într-o vacanţă. Pe prietena mea o chema Ramona. Nici una dintre noi nu era căsătorită, dar ea se îndrăgostise de curând de un băiat dintr-o comună vecină, care era profesor la Bucureşti. Petrecuseră vara împreună şi îşi făceau planuri ca în vara lui '90 să se căsătorească.

În septembrie, el a plecat la şcoală şi i-a promis că o să-i scrie. La prima lui scrisoare am răspuns eu. Ca să-i spun că Ramona nu mai e... Am pierdut-o într-un accident de maşină. Eram împreună, în Dacia părinţilor ei. Mer­seserăm la oraş, să ne cumpărăm câte ceva de îmbrăcat pentru prima zi de şcoală, şi ne întorceam acasă. Ra­mona conducea. Era încântată de rochia pe care o cumpărase. Şi era îndrăgostită. Mi-aduc aminte că fredona la volan «Să mori din dragoste rănită...».

La un moment dat, din spatele ti­rului care venea pe celălalt sens de mers, a ţâşnit o maşină mică. O Lada, cred. Nici acum nu ştiu bine... Ne-am speriat amândouă cumplit. Ramona n-a mai apucat să spună decât «Doamne!» şi să tragă de vo­lan în dreapta. Ne-am oprit într-un pom şi Lada a venit peste noi. Eu m-am trezit la spital, întrebând unde-i Ramona.

Mi-au povestit după aceea că pe mine mă scosese din maşină şofe­rul tirului, care a văzut în oglindă accidentul şi a oprit. Pe Ramona n-au mai putut să o salveze. Era stri­vită. Eu am scăpat cu două coaste rupte, capul spart şi o operaţie la piciorul drept, de la care şchiopătez şi acum.

La două săptămâni după accident, am ieşit din spital cu piciorul în ghips şi nu m-am oprit decât la mor­mântul prietenei mele. Am plâns mult... Am încercat apoi să aflu cine i-a făcut asta. Vinovatul trebuia să plătească. Părin­ţii ei, făcuţi zob de durere, mi-au zis că n-avem ce face.

Şoferul Ladei era fiului unui co­lonel de miliţie. «Tovarăşul colo­nel a venit la înmormântare. Ne-a ajutat cu bani. Fiu-su a rămas paralizat de la brâu în jos. Era beat, mamă...», mi-a spus plângând mama Ramo­nei. Taică-su n-a scos un cuvânt. Avea barba nerasă şi ochii înfundaţi în cap. Cred că privirea lui pierdută, dar plină de ură, o să-mi rămână în cap până închid ochii şi eu.

La câteva luni, «tovarăşul colonel» le-a adus părinţilor Ramonei o Dacie nouă la poartă. Atunci a izbucnit taică-su. I-a zis: «Tovarăşe, dacă ai un dram de respect pentru moartea fiică-mi, îţi iei maşina şi pleci d-aci. Io, cât oi trăi şi-oi şti că pe drumuri umblă d-ăştia ca alde fiu-tu, nu mă mai urc la volan». M-aşteptam să iasă cu scandal, dar omul ăla n-a zis nimic. A luat maşina şi a plecat.

Mama îmi spunea că, din când în când, mama Ra­monei se mai întâl­nea cu el întâm­plă­tor, când mergea la oraş. De fiecare dată, to­varăşul o întreba dacă au ne­voie de ceva. Şi, de fie­care dată, se lo­vea de un refuz politicos. Tatăl prie­tenei mele a murit la scurt timp. De amar, cred... Era singurul lui copil. Maică-sa s-a dus la trei ani după el. Acuma or fi împreună, iarăşi... Şi eu am rămas, şi în fiecare septembrie merg la biserică şi îi fac pomenire Ramonei".

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de