Aida şi cizmele de blugi

În prezent, o adolescentă în vârstă de 14 ani (cum aveam eu la Re­vo­luţie) nu concepe să nu aibă în gar­derobă măcar o pereche de jeans. Negri, albaştri, clasici, strech, eva­zaţi... şi lista poate continua. Însă înainte de Revoluţia din ’89 puţină lume avea "în dotare" blugi.

Pe atunci, orice purtător de blugi era considerat şmecherit. Era clar: ori avea rude afară, ori el sau vreuna din­tre rude făcea deplasări în străi­nătate. Pentru ceilalţi, purtătorul de blugi reprezenta un om pe care nu puteai să-l eviţi sau să-l ignori.

"Era îmbrăcat tot în blugi", era o replică ce te făcea să te gândeşti cu jind la materialul albastru şi scorţos.

A, blugii trebuia musai să fie ori­ginali! Orice imitaţie, chiar şi reuşită, nu-i aducea purtătorului respectul şi invidia dorită. O amărâtă de pereche de pantaloni până la urmă putea
să-ţi deschidă nişte uşi sau chiar putea să îndulcească tonul unora dintre funcţionarii cu care aveai treabă. Doar pentru că... aveai blugi.

Undeva, în 1989, am avut ocazia să asist la o întâmplare care acum... pare o minciună cusută cu aţă albă. Sau, mă rog, galbenă, ca de blugi. În acea perioadă, voleibalistă la CSS Buzău, participam la tot felul de turnee şi de deplasări cu echipa mea.

Unul dintre turnee s-a desfăşurat la Constanţa, în primăvara lui '89. Ca de obicei, deplasările de la malul mării erau aşteptate cu sufletul la gură, pentru că din acest oraş îţi mai puteai cumpăra una-alta. Că deh, bişniţa era în floare. Familiile vaporenilor vindeau, uneori fără prea mari ascunzişuri, tot ce aduceau aceştia de peste mări şi ţări. Ei, şi dacă te cazai şi la hotel cât stăteai în Constanţa, lucrul era deja aranjat. Filiera: turistă - cameristă - recepţioneră - rudă de vaporean aducea satisfacţii la greu.

Şi turistului care pleca din oraşul de la malul mării cu produsul vi-
sat - blugi, adidas Puma - o ne­bunie, tricou cauciucat - cine nu a auzit e clar că e prea tânăr, ceas electro­nic cu şapte melodii - şi ruda de vaporean, care strângea banul la ciorap sperând să devină cel puţin Onasis.

Una dintre colegele de turneu, voleibalistă şi ea, dar la Râmnicu Sărat, ne-a vorbit tot drumul de la Buzău la Constanţa de... o pereche de cizme. Şi nu orice fel de cizme, ci o pereche de cizme de blugi.

Urma, când ajungea în Cons­tanţa, să-şi vadă visul cu ochii. Un văr de-al unui unchi, de nepot din rudă prin alianţă, i-ar fi adus... nu cizmele, ci materialul din care să-şi confecţioneze cizme cum n-a văzut Buzăul. Mă rog, Râmnicu-Săratul, dar e un amănunt mic!

Şi minunea s-a întâmplat. Vărul din unchi de nepot prin alianţă i-a adus o gioarsă pe care nu ai fi
pus-o nici în cuşca unui câine, dacă nu ar fi avut un mare merit. Era din denim. Era de material de blugi!

Tot drumul Constanţa - Bu­cu­reşti, Aida, căci ea era colega cu pricina, ne-a descris cu lux de amănunte cum vor fi ele. Cizmele. Nu-mi mai amintesc mare lucru din model, însă reţin că două echipe de volei, cu antrenor cu tot, au ascultat, preţ de patru ore, cum şi le va face. La ce cizmar "Unul de lux - să nu-mi strice materialul, că-l omor!!!", ameninţa Aida. Şi când le va purta: "Mai la vară aşa, să nu se ude blugul". Şi... tot aşa, cât am traversat Bărăganul, Aida visa cu ochii deschişi la minunea de cizme de blugi. De fata cu gânduri măreţe nu mai ştiu nimic. Cât despre cizme... nici atât! Chiar aşa. O fi apucat să-şi facă cizmele? Sau a greşit cizmarul?